Faceți căutări pe acest blog

joi, 13 iulie 2017

UN SFÂRȘIT ESTE ÎNTOTDEAUNA UN ÎNCEPUT - 4

 Se pare că tot universul știa de înfrângerea suferită de oameni în Andromeda, galaxie stăpânită până și în prezent în mare parte de aceste ființe artificiale create de însăși mâna omului. Oamenii au fost alungați de acolo pe vecie. Așa s-a întâmplat și cu celelalte ființe care stăpâneau galaxia. O mare rușine pe obrazul fiecărei ființe umane, în fond.
 Cu toate acestea, udefijii sunt grijulii cu noi. Religia lor, prin permisivitatea ei exagerată, poate că e mult mai complexă și mai misterioasă decât se știe, gândi Nemi. În fond, nemuritorii erau printre cei care beneficiau cel mai mult de tehnologia lor de a trece dintr-un univers în altul, iar acești străini din capăt de univers nu doreau nimic în schimb. Erau sincer bucuroși că pot face așa ceva.
 Nemi nu era nostalgic după acele vremuri în care omenirea mai avea de spus un cuvânt cel puțin în galaxie, dacă nu în univers. Era bucuros că au trecut. Nu, inima nu i se pietrificase, dar nici mult nu mai avea. Recunoștea foarte multe defecte în rasa umană, dar simpatia lui nu se îndrepta către aceasta. Pentru ea nu avea decât o înțelegere distantă. Cu toate că a fost o perioadă extrem de scurtă chiar și pentru el când a gustat din omenire, încă îi mai simțea gustul. O urmă destul de fadă în cerul gurii care se transfera acum, din nou, tot lui, prin aceste bucate, cum i-ar fi plăcut bunicului lui să le spună.
 Andrei, bunicul lui, era motivul pentru care pleca acum din tot ceea ce cunoștea el. Nu se simțea deloc confortabil în afara pielii lui proprii. Trebuia să se ducă să-l aducă nu dintr-un univers vecin, ci din altul vecin cu cel vecin în care intra acum. În timpul pe care l-a petrecut în acest univers, și era destul de mult de acum, aflase că structura vieții era organizată într-un fel de mandală. Universuri în alte universuri pe care, prin anumite metode, le puteai tranzita sau în care puteai rămâne pentru perioade chiar lungi. Și asta dacă spiritul tău se acomoda. Universul nostru era al doilea dintr-o mandală despre care nu știa mai nimeni câte universuri are. Andrei era în al patrulea. Avea această informație de la un alt nemuritor care a fost împreună cu el în acel univers.
 Nemi ducea acum o veste bunicului său. Planeta de baștină a oamenilor, Terra, era pe cale se a fi înghițită de soarele care o protejase atâtea miliarde de ani. Sistemul solar al acestor ființe bipede de o evoluție spirituală îndoielnică se apropia de un final pe care cei nemuritori aveau privilegiul de a-l putea admira chiar din interior. Oamenii părăsiseră de foarte mult timp planeta, dar colonii se mai găseau pe ici e colo prin norul lui Oort, acolo unde nostalgicii rămăseseră să îndure frigul spațiului, departe de orice sursă de căldură naturală. Soarele era acum rece.
 Restul s-a risipit prin galaxie, sau prin cele apropiate. Nu au mai putut niciodată să fie toți la un loc și nu se arătau șanse ale schimbării situației. Părea că oamenii își aleseseră singuri un drum pe care nu doreau să se mai întoarcă. Era cel al singurătății, al incapacității de a coopera, de a fi împreună. Se apărau când era nevoie, se ajutau, dacă puteau, se bucurau când erau pentru puțin timp împreună, apoi fiecare pleca în lumea lui. Ceva din trecutul lor nu-i mai lăsa să fie împreună. Așa ceva nu se mai auzise în întreg universul, dar uite că se întâmplase.
 Puțini au ajuns la marginea acestui univers, așa cum a făcut-o Nemi în ultima perioadă. Nu a mai avut un loc stabil în care să poposească mai mult de trei milenii de foarte mult timp. Se retrăsese încet către acest loc frecventat numai de nemuritorii universului și de gazdele lor.
 Se gândea că bunicul ar fi vrut să guste acest dezastru în care se afunda Terra. Poate, se mai gândi Nemi, ar fi făcut-o cu un gust nostalgic, deși, după cum îl știa el de la mama sa, șansele ca Andrei să fie nostalgic după vreo ființă care va fi populat vreodată acea planetă erau la fel de îndepărtate, pe cât de departe se afla Andrei însuși acum.

sâmbătă, 1 iulie 2017

UN SFÂRȘIT ESTE ÎNTOTDEAUNA UN ÎNCEPUT - 3

 Nemi își dădu seama că udefijul nu-și folosise abilitățile pentru a-i citi gândurile. Era doar o problemă de logică și intuiție aflată la discreția oricărei ființe înzestrate cu un dram de rațiune și ceva mai multă simțire. Păși mai departe în culoarul către nava care-l va duce pe buza găurii negre. (Denumirea științifică din trecut a buzei era aberantă, după cum știa toată lumea.) Era un culoar ca un tub. Un tub subțire cu câteva hublouri deasupra capului din doi în doi metri. Nimic spectaculos. Culoarul urca domol către o cameră puternic luminată. Acest coridor îi aducea aminte de ceva foarte vag. De terminalul unui aeroport din vechime sau poate de altceva. Nici ele nu știa. Nu putea fi sigur de ceea ce-și amintea... de ceea ce-și mai amintea.
 Urcă în nava elegantă, unde totul era învăluit în nuanțe alese de alb.
 - Bună ziua, domnule, spuse unul dintre piloți. Este o onoare pentru noi să vă avem la bord.
 - Vă mulțumesc...
 - Călătoria va dura trei ore standard, standardul dumneavoastră, desigur. Spre finalul ei veți simți o intensificare a gravitației. Gaura aceasta neagră spre care ne îndreptăm nu este tocmai obișnuită. Este enormă și câmpul artificial al navei nu poate compensa în totalitate. După ce veți pleca de pe stație, nu veți mai simți acest disconfort.
 - Așa este. Nici nu voi mai avea cum să îl simt, nu-i așa?
 - Aveți dreptate, domnule. Dar, până atunci, vă rog să vă faceți comod. Imediat după desprindere de docuri, vă va fi servită masa. Cu atât de puțini pământeni rămași în acest univers, meniul este destul de limitat, dar sunt convins că veți găsi ceva pe gustul dumneavoastră.
 Atât de puțini pământeni... Cuvintele îi sunau atât de straniu în gând. Atât de puțini pământeni... Într-adevăr. Iar unii dintre ei nici nu se mai aflau în acest univers. Au ales altă cale, însetați de cunoaștere, de noi aventuri. Există unii care nu se satură niciodată, își spuse Nemi. Iar unul dintre ei era propriul său bunic. Sau poate că propriul său bunic dorise doar să evadeze. Cine știe?!
 Luă loc într-un scaun elegant făcut dintr-un material care imita catifeaua, dar era mult mai plăcut la atingere. Când se cufundă în el, scaunul îi împrumută forma pentru o relaxare cât mai dulce.
 Masa i-a fost servită de către unul dintre angajații acelui zbor, nu de un art-cord. Udefijii erau ființe cu adevărat meticuloase. Deși nemuritorii nu aveau nevoie de mâncare, ei totuși aveau cunoștință de faptul că Nemi nu-și refuza și această plăcere, mai ales atunci când nu se simțea chiar în largul său. Era posibil ca ei să fi știut asta, fără ca să-i invadeze intimitatea așa după cum pretindeau? Nemi știa că nu făceau nimic din care să lezeze celelalte specii cu care intrau în contact. Erau conștienți de disconfortul pe care-l simt oamenii atunci când au în preajmă entități artificiale, un art-cord, cum spuneau ei.

luni, 26 iunie 2017

UN SFÂRȘIT ESTE ÎNTOTDEAUNA UN ÎNCEPUT - 2

 Știa prea bine unde se află. Sistemul acesta solar chiar se freca de marginea universului, însă călătoria care-l aștepta avea să înceapă în mijlocul galaxiei care găzduia acest univers. Undefijii erau unicii din această parte a universului capabili să transporte ființe din universul nostru în cel vecin prin gaura neagră care se afla în mijlocul galaxiei lor. Știa istoria lor pe de rost. Erau singura rasă din această galaxie extrem de îndepărtată de Calea Lactee capabilă de asemenea performanțe. Și asta nu era tot. Tehnologia pentru ei nu mai avea într-adevăr secrete dar ceea ce impresiona la ei erau capacitățile mentale. Erau cei mai buni telepați din acest colț de univers. Puteau foarte lesne să ia legătura cu omologii lor din celălalt univers. Cei care aveau să-l primească pe Nemi.
 Dar oricât ar fi vrut el să guste din entuziasmul udefijului, nu putea. În fond, călătoria aceasta nu era de plăcere. Auzise, ba chiar vorbise cu câțiva nemuritori din univers care erau înnebuniți după astfel de călătorii. Au mers în cinci sau șase universuri de când s-au născut, dar el considera că nu-i ajunge eternitatea să vadă acest univers. Și, și-o recunoștea fără menajamente, aici îi plăcea cel mai mult, deși nu mai fusese altundeva. Nu simțise niciodată vreo dorință lăuntrică de evaziune. Însă o datorie de onoare îl făcea să-și lase trupul în grija acestor ființe bizare și să plece într-o călătorie în care nu a mai fost niciodată.
 - Fiți pe pace, domnule, spuse udefijul simțindu-l abătut, vi se va face un instructaj telepatic înainte de a pătrunde în universul vecin.
 - Știu asta...
 - Va fi exact ca și cum veți fi fost acolo. Dar problema dumneavoastră e alta, nu-i așa?
 Ezită un moment, neștiind dacă să-i răspundă sau nu, dar, până la urmă, o făcu.
 - Din universul în care mă duc acum, am de trecut în altul în care se află persoana pe care o caut. Nu mă deranjează însă ce voi întâlni în fața mea. Mă îngrijorează că ceea ce las în urmă s-ar putea să nu mai fie când mă întorc.
 - Dar...
 - Capacitățile mele nu sunt nelimitate, așa cum foarte mulți cred despre mine. Eu nu am un statut special în toată această afacere numită existență pe care să mi-l fi dat... știi tu cine. Eu m-am născut cu această stare, astfel încât lipsa capacității de a mă mișca prin timp pentru mine este un handicap peste care nu pot trece sub nici o formă.
 Nu a mai intrat în detalii. În fond, viața unui nemuritor, fie el și cu limitele sale, nu este subiect de discuții futile în nicio epocă.
 - Fiți liniștit, domnule, spuse udefijul, discreția noastră este proverbială.

joi, 15 iunie 2017

UN SFÂRȘIT ESTE ÎNTOTDEAUNA UN ÎNCEPUT - 1

 Va trebui să treacă printr-o transformare ce nu-i făcea plăcere. Nu a fost atras niciodată să iasă din universul în care s-a născut. Forma pe care a luat-o la naștere i se părea forma pe care o are sufletul său. Erau aproape unul și același element, deși era pe deplin conștient că nu este decât o iluzie.
 Gândurile acestea nu-i dădeau pace lui Nemi. După ce că s-a pricopsit cu o viață veșnică, părinții lui au avut grijă să-l încarce și cu un caracter pe care el însuși îl suporta cu greu. Să nu poți să te suporți o veșnicie, se gândise cândva pe când părăsea sistemul solar în care apăruse. Dar, cu vremea, și avea din plin vreme, învățase să se simtă bine în propria lui piele, să se cunoască mai bine, să se descopere pe sine prin relația cu ceilalți. Ca orice nemuritor, iubea și el viața. Ba chiar ajunsese să o iubească mai cu patimă decât un muritor. Își dădea seama că până și acest univers va avea sfârșit, dar, cu toate acestea, în abisul infinit al ființei lui se auzea ecoul gândului că nu-i va ajunge o eternitate pentru a gusta din ceea ce are universul de oferit: subtilitate, diversitate, unicitate, dragoste, culori, mirosuri, ură, generozitate, mister. Asta credea însă până de curând. Acum era pe cale să piardă ceva foarte drag lui și nu știa dacă va mai avea puterea de a trăi, ca să spunem așa, după acest moment. Deși știa că se va lovi de această clipă, doar acum când se întâmpla, o trăia așa cum nu și-o imaginase niciodată.
 - Urcați în cabină, vă rog, domnule, îi spuse udefijul.
 Acești locutori îndepărtați ai universului au ceva din politețea exagerată a englezilor, gândi Nemi. Totuși e bine că politețea este încă o constantă în univers.
 - Va trebui să lăsați un număr de identificare la coborârea din cabină, domnule.
 - Desigur. Luați cartela. Și Nemi îi înmână o cartelă plastifiată cu un chip holografic biometric pe ea.
 - O veți recupera de la mine atunci când vă veți întoarce din terminal.
 - Dacă mă mai întorc de acolo de unde plec, spuse Nemi cu jumătate de gură.
 - N-ar trebui să vă pierdeți speranța, domnule. Tocmai dumneavoastră! adăugă udefijul afișând ceea ce lui Nemi i se păru a fi un surâs cu subînțeles.
 După o scurtă pauză în care se păru că ezită, ființa spuse:
 - Sunteți privilegiat, domnule. Nu mulți din universul nostru au ocazia de a călători în alt univers. Iar noi suntem onorați că asemenea posibilitate poate fi oferită numai de specia noastră. În fond, sistemul nostru solar e practic lipit de marginea universului.
 - Așa o fi, domnule, spuse Nemi băgându-și portofelul înapoi în geantă și încercând și el să fie la fel de politicos.

vineri, 26 mai 2017

ÎN OGLINDĂ - Ultima

 Imaginile îi descopereau lui Goku o cu totul altă lume: orașe întregi distruse, cadavre abandonate acolo unde săgetătorii și-au găsit sfârșitul, râuri secate în urma forței atomice care a distrus de la cele mai mici plante, până la relieful de nerecunoscut acum al planetei. Săgetătorii nu mai aveau timp să-și conducă ritualurile de înmormântare. Erau puțini și înainte de toate aveau preocuparea de a se salva acum. Cine să se mai fi gândit la viața de apoi?
 Singurii care prezentau un mister pentru Goku și poate pentru întreaga civilizație umană care trecuse și ea printr-o situație similară din care ieșise onorabil în final erau ce de la televiziune care se încăpățânau să rămână neutri și pe fața cărora nu se putea citi nicio expresie de partizanat cu niciuna dintre cele două tabere.
 Goku asistă câteva săptămâni la distrugerea unei întregi civilizații. Aproape că nu mai rămăsese nimeni care să omoare sau să fie omorât. Ciudat era că televiziunea, singura de pe întreaga lor planetă, nu avusese de suferit și nimeni nu știa cum de se întâmplase acest lucru în infernul care mistuise întreaga civilizație. Poate că lumea de pe Terra specula, dar lui Goku îi era de ajuns să ia lucrurile așa cum sunt și să privească mai departe acest spectacol fascinant, dar de un grotesc înfiorător.
 La un moment dat, după o perioadă de câteva luni de la autoproclamatul lui concediu, când tocmai dorea să se ridice pentru a se duce la baie, pe ecranul consolei văzu ceva la care nimeni poate nu se aștepta. Transmisia despre ultima bătălie s-a întrerupt și crainicii de la televiziune erau în lacrimi. Arătau deschis că au sentimente că, deși au fost neutri, au fost totuși de partea civilizației întregi. De undeva din spatele camerei a apărut un om, un bărbat de pe Terra. El nu prea seamănă a săgetător și-a spus Goku. Ce să fie asta? Un pământeam la o așa distanță de planeta lui de origine. În plus, când a început să articuleze primele cuvinte, erau în altă limbă decât cea cu care era el obișnuit de când a venit pe stație. Era una pământească. Nu o recunoștea, dar era sigur că e omenească. Mut de uimire, nu mai făcut nicio traducere a aceea ce spunea bărbatul:
 - Numele meu este Andrei și de câteva luni de zile transmitem emisiunile noastre de pe satelitul Plaus care orbitează în jurul celei de-a cincea planete-gigant, Nastia. Deși nu știm cine ne urmărește, dar eu unul bănuiesc, suntem siguri că semnalul nostru va ajunge în întreg universul și că va putea fi decriptat și înțeles de cât mai multe dintre civilizații atunci când acesta va fi străbătut negura cosmosului și va atinge retina celor de la margini. Aici, pe Plaus, am ajuns 230 de ființe și, se pare, că doar atâtea vom rămâne din întreaga civilizație, pentru că pe planeta noastră rațiunea a fost învinsă. Dacă cei care ne văd acum și ne înțeleg au trecut prin așa ceva, vă felicităm că nu ați luat calea pe care am luat-o noi, iar dacă nu ați ajuns încă în punctul de a vă război unii cu alții, aflați că acel punct este foarte aproape și depinde numai și numai de voi să-l depășiți în liniște. Știința este un lucru minunat, dar nu în mâna celor dominați de dorința de putere. Calea este foarte alunecoasă și problema nu este știința, ci știința în mâna puterii, a doctrinei. Civilizația aceasta nu a experimentat puterea decât recent, moment în care nu a știut ce să facă cu ea. Puterea suferă de o cecitate globală concretă, de o alexie a concretului infernală. Nu vă faceți iluzii că atunci când veți fi atinși de ea îi veți putea face față. Poate că veți putea.... Sacrificiile la noi au fost catastrofale.
 Îndreptându-se către crainicii în lacrimi, a pus mâna pe umărul unuia dintre ei și a continuat:
 - Vom pleca și de pe Plaus, nu pentru că nu ne simțim în siguranță. La cum decurg lucrurile, nu va mai rămâne nimeni care să vină după noi. Vom pleca pentru că nu vom suporta să fim lângă planeta care a rodit atâtea vieți atâta timp și ne-a oferit tot ce avea ea mai bun și pe care am distrus-o în câțiva ani. Sperăm că va fi înțeleaptă și, după ce își va reveni, își va alege mai drastic ființele care să o populeze.
 După o pauză în care nimeni nu a spus nimic și în care Goku nici nu mai era capabil să gândească, Andrei urmă:
 - Am devenit o specie pe cale de dispariție. Nu vom căuta o planetă care să ne găzduiască, pentru că nu merităm acest lucru. Vom pluti în spațiu până când ultimul dintre noi va fi dispărut. Nici nu vom încerca să creștem numărul comunității din care facem parte. Ne este rușine de noi. Acestea sunt ultimele clipe în care mai transmitem. Lumea aceasta se încheie aici. Eu voi pleca spre casa mea, iar ei vor dispărea încet într-o uitare amară.
 Și ecranul se înnegri brusc.
 Goku a rămas în fața consolei fără să se miște câteva zeci de minute și apoi nu s-a mai ridicat preț de câteva ore de pe scaun în speranța că va vedea totuși revenirea semnalului. S-a dus în cele din urmă la baie. Nu s-a întâmplat nici în orele următoare și nici în lunile care au trecut până la venirea colegului de pe Terra. Era o femeie. Cine hotărâse asta studiase bine profilul lui Goku și chibzuise înțelept. Până la revenirea pe Terra, cei doi erau deja căsătoriți de un preot din Tokyo care a acceptat să o facă de la asemenea distanță, iar doamna era deja însărcinată.