Faceți căutări pe acest blog

vineri, 8 septembrie 2017

UN SFÂRȘIT ESTE ÎNTOTDEAUNA UN ÎNCEPUT - 8

 Atunci, se auzi un ecou în sine, universul vostru mai are cale lungă până să ajungă la emanciparea finală. Își dădu seama că avea dreptate această ființă. Dar ceva îi spunea că nu întru-totul. Ceva lipsea parcă din logica faptelor pe care le expusese ea. Nu putea încă să-i atribuie un gen anume, de vreme ce nu o văzuse încă și nu-i inspirase decât o prea mare siguranță de sine această ființă. Când o văzu mai târziu, după ce i se dăduse un avatar care să-l găzduiască pe timpul călătoriei, își dădu seama că încrederea în sine era cu o doză prea mare față de cum era obișnuit Nemi. Dar el venea din alt univers, un univers cu alte reguli și cu alte așteptări. Cu alte ființe și cu alte aspirații. Această ființă care avea să-i fie companion pentru mai bine de cinci ani tereștri, după cum făcuse el calculele în urma unei discuții cu Iștar, nu era formată numai din materie. Era o combinație ciudată pentru Nemi de materie și lumină. Nu putea defini acea materie, iar de atins nu îndrăznea încă să o atingă, dar despre lumină putea spune că era una dintre cele mai inedite combinații de culori pe care el le-a văzut vreodată. Unele dintre ele îi erau cunoscute. Recunoștea roșul și albastrul printre ele, dar nu văzuse tot timpul cât stătuse cu ea culoarea verde. Celelalte erau total necunoscute lui Nemi. Culori de o intensitate incredibilă. Culori despre care nici măcar nu gândise vreodată că ar exista. Nu sperase să vadă vreodată o combinație mai ciudată de culori. Cele mai multe dintre ele erau noi pentru Nemi.
 De-a lungul anilor a înțeles de la Iștar că, de fapt, culorile cele mai multe din corpul său sunt combinații în urma stărilor pe care le simțea el. Aflase de asemenea că universul ființelor în care ajunsese Nemi era unul al dorințelor pure și al intuiției. Înțelesese că dorințele lor se materializau mult mai repede decât cele ale locuitorilor universului său natal, iar intuițiile erau percepute cu o mult mai mare acuratețe. Este ca și cum, îi spunea Iștar, dacă unul dintre noi ar veni în universul vostru, dorințele noastre s-ar îndeplini mult mai repede decât ale voastre. Capacitatea nostră de a materializa lucrurile este uimitoare, dar pe noi materia ne interesează destul de puțin. Inițial ne-a interesat, dar acum dorințele noastre sunt de ordin spiritual. Acestea s-ar putea transforma în realitate în universul vostru aproape instantaneu. Depinde însă această devenire în realitate foarte mult de nivelul la care s-ar afla cel care vine la voi. Stăpânim materia atât de bine, încât aceasta nu mai prezintă interes pentru noi.
 Se zice că în universul în care vrei tu să-ți cauți bunicul ființele sunt de o cu totul altă natură. Dacă noi mai avem ceva în comun unii cu alții, cu ei nu prea avem elemente comune. Ar fi cu totul diferiți de noi. Se mai zice că au puteri pe care noi nici nu ni le putem măcar imagina. Sunt foarte ascunși și permit rareori trecerea în universul lor. Fac și excepții, după cum știm că au făcut-o pentru bunicul tău și alți câțiva din universul vostru. Pentru noi,însă, universul lor nu s-a deschis niciodată. Nici noi nu știm de ce este așa. De ce vă lasă pe voi, și pe noi nu. 

miercuri, 9 august 2017

UN SFÂRȘIT ESTE ÎNTOTDEAUNA UN ÎNCEPUT - 7

 Nu, îi șopti vocea în grija căreia intrase acum, aici tot universul nostru tinde să devină o singură ființă conștientă de sine. Foarte puține dintre ființe care mai sunt în univers nu au fost asimilate, și asta pentru că au evoluat extrem de lent. S-au opus eoni întregi acestui tip de emancipare, doar pentru că au fost captivi unor concepții din limitele cărora nu doreau să evadeze. Când și aceștia vor fi fost emancipați, universul nostru va fi închis celorlalte universuri și următorul stadiu este evoluția universului vostru. La voi cum este? Există multe ființe care se opun evoluției naturale? Mai avem mult de așteptat?
 Totul îi suna ciudat lui Nemi, ca dintr-o carte veche, și foarte complicat, cu multe goluri pe care nu le putea umple, dar se gândi cu tristețe la rasa umană. Era prima piedică pe care o vedea în evoluția propriului univers, dacă era așa cum spunea acea voce, dar era convins că nu era singura. Ca oamenii mai existau nenumărate specii în universul lui care se opuneau cu și mai mare înverșunare oricărei urme de evoluție. O habotnicie ideatică a propriei ignoranțe și a dorinței de putere. Era tara care caracteriza universul său. Fiecare ființă nădăjduia să o domine pe cea de lângă el. Singura excepție pe care o cunoștea Nemi erau udefijii. Aceștia văzuseră într-adevăr altceva.
 Deci mai e o șansă ca lucrurile să se petreacă mai repede decât poate bănuiți dumneavoastră, îi spuse entitatea. Mai devreme sau mai târziu, emanciparea va avea loc și odată cu ea, toate ființele universului vor fi luate de valul spiritualității unite cu o materialitate fără precedent.
 Desigur că vorbea din experiență, cugetă Nemi. Altfel, nici nu are cum să fie. Speranța că așa se va întâmpla era una dintre constantele din toate universurile, se pare. Dar nu era chiar așa. Era certitudinea unui spirit care știa foarte bine că limitele pot fi depășite chiar și atunci când nici nu-ți propui să o faci.
 Și universul nostru a fost cândva ca al dumneavoastră, dar în momentul de față nu mai poate fi străbătut așa cum se întâmplă încă în cel din care veniți. Există alte straturi prin care se mai poate circula convențional, dar nu-i acesta. Vom intra într-unul imediat ce vom fi ajuns la nava noastră. Acolo, pe ea, v-am pregătit un avatar pe care îl veți putea locui pentru a vă fi mai comod. În această dimensiune însă, nu puteți călători decât într-un alt corp. Da, așa și este. Suntem una și aceeași ființă acum. Să știți că la noi este o practică destul de comună. Avem câțiva nemuritori care vin chiar și din universuri mult mai îndepărtate decât al dumneavoastră care ne este vecin, deși toți sunt din al dumneavoastră și oameni. (Asta este ceva nou, gândi Nemi, ceva ce nu știam.) Poate că și eu aș face-o, continuă ființa. În fond, este un timp pe care merită să-l trăiești. Nu toate spiritele se pot bucura de o prezență materială în aceste clipe. Dar știu că nu vă interesează astfel de realități și că aveți o fobie de a părăsi propriile cunoștințe. Aveți și de ce. Să știți că mulți nemuritori se tem de moarte. Este paradoxal, da, dar este și atavic. Moartea este ceva cu totul și cu totul misterios pentru dumneavoastră, iar nouă ne este interzis să dezvăluim chiar și cea mai neînsemnată parte din acest mister.
 Părăsirea corpului nu avea nimic din experiența morții așa cum și-o închipuia el. Acum, misterul chiar că era și mai mare. Nu experimentase încă moartea, deși era convins că trecerea prin gaura neagră nu era altceva. Deci există mistere și mai mari decât cele pe care le bănuiau ființele din universul său. După ceea ce vedea și simțea în jurul său, își dădu seama că misterele trebuie să fie nu numai adânci, ci și minunate. În acel moment îl cuprinse o deznădejde și mai mare. Teama de necunoscutul care se dovedea a fi mult mai profund devenise și mai intensă. La așa ceva nu se așteptase niciodată. În toată viața lui lungă se temuse de ceea ce credea că tocmai a depășit. Aflarea unui alt adevăr începea să-l zdruncine și să-l macine. Cum se putea să existe ceva la care omul, ființa nici să nu se fi gândit? Cum putea moartea să fie altceva decât era... considerată? Lucrurile acestea erau mai mult decât intrigante. Erau incitante. Incitau la o nouă cunoaștere. La o nouă organizare a valorilor și a tot ceea ce știa Nemi. Sau mai degrabă a tot ceea ce nu cunoștea el. Acest necunoscut trebuie reorganizat. Acest necunoscut trebuie penetrat și cunoscut. Se pare că altă cale nu poate fi urmată în aceste condiții. Aflarea adevărului că moartea nu este nici pe departe ceea ce credea întreg universul răsturna toate circumstanțele.

miercuri, 2 august 2017

UN SFÂRȘIT ESTE ÎNTOTDEAUNA UN ÎNCEPUT - 6

 Așa era și acum. Dar frica a dispărut mai repede decât atunci. Nici nu a ajuns la capătul culoarului, că nu mai simțea nimic din ceea ce a experimentat la intrarea în el. S-a liniștit și și-a spus că trebuie să facă acest lucru, pentru că altfel nu va avea liniște o veșnicie. Iar veșnicia, își dădea și singur seama, era greu de suportat cu o povară pe suflet. În stație se aștepta să fie întâmpinat de una dintre ființele cu care se obișnuise de acum, dar văzu doar un robot care semăna cu un udefij. Asemănarea era evident intenționat relativă pentru ca cel care interacționa cu el să nu uite cumva cu cine are de-a face. Nu-l trecu niciun fior la vederea lui. Fu îndrumat către o încăpere unde trebuia să-și dea hainele jos pentru ca apoi să facă o baie. După ce-și spălă trupul acolo la marginea universului, acesta îi fu uns cu o substanță care să înlăture eventualele bacterii care i-ar fi provocat vreo boală cât timp era plecat. Corpul avea să-i fie păstrat într-un recipient în care se afla un lichid asemănător celui amniotic, hrănit prin acest lichid, în timp ce sufletul avea să treacă prin gaura neagră dincolo, în celălalt univers în care îl aștepta pe o altă stație un nou corp pe care să-l populeze pentru ca să meargă mai departe. Desigur, nu știa nimic despre acel corp, pentru că nimeni nu știa nici măcar aproximativ cum arată. Dar nici nu-l interesa prea mult, de vreme ce nu avea să stea în el decât foarte puțin timp, până ajungea și la cealaltă margine a acelui univers. Udefijii comunicau telepatic cu omologii lor din celălalt univers și numai ei știu ce-și spuneau, dar, cum erau discreți de felul lor, nu menționau nimic despre acest lucru. Urma apoi să-și părăsească și acel nou trup pentru a putea călători în formă spirituală i s-a spus, în universul în care era bunicul său. Apoi avea să trăiască fiecare clipă cu deschiderea cuiva care trebuia să treacă de o altă experiență, se gândea Nemi în timp ce era întins în celula în care avea să-i fie păstrat trupul. Deși el nu era omul care să creadă în eficiența altei experiențe, încerca să vadă în acestă nouă călătorie a sa o aventură a spiritului. Acum, la începutul ei, nu reuși decât să se convingă că ceea ce urma să se întâmple cu el, trebuia să se întâmple pentru ca să-și liniștească sufletul. Era spre binele lui. Oare așa ceva simt ființele când mor? se întrebă el simțindu-și sufletul cum îi părăsește trupul.
 De când se știa el, Nemi nu leșinase niciodată, iar niciodată la el însemna extrem de mult timp. Pentru el cuvântul chiar nu se desemantiza. Acum însă, după ce se trezi, își dădu seama că pentru un moment, unul foarte scurt, credea el, starea în care se afundă fără să mai perceapă ceea ce se petrecea în jurul său semăna foarte mult cu ceea ce știa el despre leșin. Da, fusese un timp foarte scurt. Era convins acum, pentru că încă nu avea o formă materială, sau mai de grabă nu intrase în nicio formă materială. Simțea cum este atras către un loc în care îl așteptau niște ființe de o căldură sufletească așa cum nu i-a mai fost dat să întâlnească. Era o prezență mângâietoare pe care și-ar fi dorit-o alături parcă pentru totdeauna, dar nu totdeauna lui, ci pentru acea întotdeauna.
 De când se trezise la această realitate, nu reușise să perceapă nicio pată de întuneric în tot periplul său de când a ieșit din gaura neagră prin care nu-și amintea cum a trecut. Aici totul era luminos. Și așa și este, îl avertiză o voce interioară pe care nu o percepu, dar o simți ca pe destinația lui. Nu erau cuvinte care ajungeau la el, erau senzații pe care le trăia pur și simplu, dar care pentru el erau foarte greu de interpretat la început. Pe măsură ce entitate comunica din ce în ce mai mult cu el, Nemi începea să înțeleagă acest limbaj care nu era chiar inedit. Modalitatea directă de a se întâmpla îl uimea nespus de mult. Faptul că se putea înțelege așa de ușor cu o ființă pe care nu o văzuse niciodată, cu o ființă din alt univers, fără niciun efort intelectual era uimitor. Deci se poate! își spuse el. Asta experimentase și cu bunicul lui, era sigur, numai că la un nivel mult inferior celui pe care-l trăise până acum. Cu cât înainta mai mult în acest univers, cu atât devenea conștient de ceea ce se găsește în jurul său. Începuse să perceapă entități care se aflau peste tot. Aici nu erau planete, după câte se părea, nu erau stele și alte corpuri cosmice cu care Nemi era familiarizat de acasă. Sau mai bine zis, nu mai erau.

miercuri, 26 iulie 2017

UN SFÂRȘIT ESTE ÎNTOTDEAUNA UN ÎNCEPUT - 5

 Mergea să-l aducă. Nu știa cât va dura. Nu știa dacă va reuși. Merita însă să încerce. Era singura lui rudă pe care ar fi put să o cunoască. Era singurul om care parcă striga la el, de acolo de foarte departe, ca să-l cunoască. Între ei era o legătură pe care nu o putea descrie și care nu avea bariere. Ar fi putut, credea Nemi, să-și simtă bunicul de la o distanță la care nu se putea gândi nicio ființă și nici Dumnezeu. Era o legătură pe care uneori o simțea fizic. De aceea ceva îi spunea că Andrei vrea să fie găsit, că ar vrea să se întoarcă, dar că poate aștepta un impuls, o chemare din adâncuri, de la cineva anume, iar acel cineva nu putea fi decât singura ființă cu care mai avea o legătură în acest univers: Nemi.
 Udefijii l-au anunțat după trei ore că se apropie de stația găurii negre. Deși gravitația era cu siguranță cu mult mai mare decât ar fi crezut Nemi, motoarele performante ale udefijilor compensau fără cusur. Nimic nu se simțea. Nicio schimbare. Totul era ca în momentul când au părăsit stația de pe planeta natală a acestor ființe.
 Se ridică din scaun doar când semnalul luminos i-o permise și se deplasă către căpitanul navei pentru a-i mulțumi.
 - Mergeți cu succes, domnule. Nu mai zăboviți. Universul în care plecați, cel vecin cu al nostru, trece prin schimbări extraordinare. După ce el își va fi încheiat ciclul, urmează al nostru și încă un pas spre atingerea conștiinței totale. Vă așteptăm cu nerăbdare înapoi. Orice pierdere a universului nostru ne costă extrem de multe veacuri de întârziere în atingerea stadiului de conștientizare așteptat. Și nu vă faceți griji, nimic din univers nu se pierde. Mai devreme sau mai târziu, veți fi înapoi. Dar mai bine mai devreme.
 - Și eu îmi doresc să vin înapoi cât mai repede posibil.
 Chiar și-ar fi dorit asta extrem de mult. Și-ar fi dorit nici să nu fi plecat în această călătorie care nu avea niciun orizont limpede. Ar fi putut să pună pe altcineva s-o facă, dar oricine altcineva nu ar fi reușit în această misiune. Nimeni altcineva. Ca de foarte multe ori, și-ar fi dorit să nu fi fost în situațiea în care se afla, dar parcă numai acum și-o dorea sincer alta. Nu dorea să plece, dar în același timp dorea. Nemurirea îi oferea avantaje incredibile, inimaginabile, dar parcă în acest moment ar fi vrut să meargă să întrebe și el de ce sunt toate cum sunt. Și totuși nu putea. Era mai atras de dorința de a-și aduce bunicul înapoi și de a-l întâlni, decât de cea de odihnă. Știa, de aici, de departe, că Andrei gândea la fel.
 Trecu prin tubul care făcea legătura între nava udefijilor și stația găurii negre. Pășea încet, oarecum speriat de ceea ce urma să se întâmple. Era a doua oară când i se întâmplă să fie speriat. Prima dată fusese atunci când se născuse. Tot timpul cât a fost în pântecele mamei sale a fost conștient de ceea ce i se întâmplă, însă nu înțelegea. Nu i-a scăpat nimic. Auzea zgomote, dar nu le înțelegea. Erau înfundate, uneori armonioase. Dar, după o perioadă, universul în care apăruse începu a se convulsiona și apucă pe un drum la capătul căruia nu știa ce va găsi. Momentul acel dintre primul spasm și contactul fizic direct cu lumina și frigul a fost teribil. Incertitudine, frică, spaimă, regret, alunecare, incapacitate fizică, senzația de sufocare atroce, durere în zona pieptului, durere, durere, lumină, tăcere. A fost un bebeluș care nu a plâns când a fost scos din pântece, atât era de uimit și speriat.

joi, 13 iulie 2017

UN SFÂRȘIT ESTE ÎNTOTDEAUNA UN ÎNCEPUT - 4

 Se pare că tot universul știa de înfrângerea suferită de oameni în Andromeda, galaxie stăpânită până și în prezent în mare parte de aceste ființe artificiale create de însăși mâna omului. Oamenii au fost alungați de acolo pe vecie. Așa s-a întâmplat și cu celelalte ființe care stăpâneau galaxia. O mare rușine pe obrazul fiecărei ființe umane, în fond.
 Cu toate acestea, udefijii sunt grijulii cu noi. Religia lor, prin permisivitatea ei exagerată, poate că e mult mai complexă și mai misterioasă decât se știe, gândi Nemi. În fond, nemuritorii erau printre cei care beneficiau cel mai mult de tehnologia lor de a trece dintr-un univers în altul, iar acești străini din capăt de univers nu doreau nimic în schimb. Erau sincer bucuroși că pot face așa ceva.
 Nemi nu era nostalgic după acele vremuri în care omenirea mai avea de spus un cuvânt cel puțin în galaxie, dacă nu în univers. Era bucuros că au trecut. Nu, inima nu i se pietrificase, dar nici mult nu mai avea. Recunoștea foarte multe defecte în rasa umană, dar simpatia lui nu se îndrepta către aceasta. Pentru ea nu avea decât o înțelegere distantă. Cu toate că a fost o perioadă extrem de scurtă chiar și pentru el când a gustat din omenire, încă îi mai simțea gustul. O urmă destul de fadă în cerul gurii care se transfera acum, din nou, tot lui, prin aceste bucate, cum i-ar fi plăcut bunicului lui să le spună.
 Andrei, bunicul lui, era motivul pentru care pleca acum din tot ceea ce cunoștea el. Nu se simțea deloc confortabil în afara pielii lui proprii. Trebuia să se ducă să-l aducă nu dintr-un univers vecin, ci din altul vecin cu cel vecin în care intra acum. În timpul pe care l-a petrecut în acest univers, și era destul de mult de acum, aflase că structura vieții era organizată într-un fel de mandală. Universuri în alte universuri pe care, prin anumite metode, le puteai tranzita sau în care puteai rămâne pentru perioade chiar lungi. Și asta dacă spiritul tău se acomoda. Universul nostru era al doilea dintr-o mandală despre care nu știa mai nimeni câte universuri are. Andrei era în al patrulea. Avea această informație de la un alt nemuritor care a fost împreună cu el în acel univers.
 Nemi ducea acum o veste bunicului său. Planeta de baștină a oamenilor, Terra, era pe cale se a fi înghițită de soarele care o protejase atâtea miliarde de ani. Sistemul solar al acestor ființe bipede de o evoluție spirituală îndoielnică se apropia de un final pe care cei nemuritori aveau privilegiul de a-l putea admira chiar din interior. Oamenii părăsiseră de foarte mult timp planeta, dar colonii se mai găseau pe ici e colo prin norul lui Oort, acolo unde nostalgicii rămăseseră să îndure frigul spațiului, departe de orice sursă de căldură naturală. Soarele era acum rece.
 Restul s-a risipit prin galaxie, sau prin cele apropiate. Nu au mai putut niciodată să fie toți la un loc și nu se arătau șanse ale schimbării situației. Părea că oamenii își aleseseră singuri un drum pe care nu doreau să se mai întoarcă. Era cel al singurătății, al incapacității de a coopera, de a fi împreună. Se apărau când era nevoie, se ajutau, dacă puteau, se bucurau când erau pentru puțin timp împreună, apoi fiecare pleca în lumea lui. Ceva din trecutul lor nu-i mai lăsa să fie împreună. Așa ceva nu se mai auzise în întreg universul, dar uite că se întâmplase.
 Puțini au ajuns la marginea acestui univers, așa cum a făcut-o Nemi în ultima perioadă. Nu a mai avut un loc stabil în care să poposească mai mult de trei milenii de foarte mult timp. Se retrăsese încet către acest loc frecventat numai de nemuritorii universului și de gazdele lor.
 Se gândea că bunicul ar fi vrut să guste acest dezastru în care se afunda Terra. Poate, se mai gândi Nemi, ar fi făcut-o cu un gust nostalgic, deși, după cum îl știa el de la mama sa, șansele ca Andrei să fie nostalgic după vreo ființă care va fi populat vreodată acea planetă erau la fel de îndepărtate, pe cât de departe se afla Andrei însuși acum.