Faceți căutări pe acest blog

marți, 29 decembrie 2015

BABILON - 3

 Și asta pentru că îngerii ridicau foarte mult praf în drumul lor spre întâlnirea pe care Yahve o convocase, iar acest praf lăsa umbre care răzbăteau înapoi prin pelicula de praf proaspăt deranjată ce rămânea în atmosfera rarefiată a lunii foarte mult timp datorită gravitației scăzute de pe acest corp ceresc. Fără a urma vreo stradă sau autostradă, pentru că acestea lipseau cu desăvârșire, îngerii zburau la joasă înălțime cu o viteză amețitoare.
 Nimeni dintre cei prezenți nu credea că această întâlnire putea fi atât de importantă, încât să fie chemați într-un timp atât de scurt. Asta nu s-a mai întâmplat niciodată de când erau în acest colț de univers unde nimic interesant nu părea a-i aștepta nici măcar în următoarele milenii, darămite în următoarele zile. Cel mai preocupat dintre toți era Michael, cel care, de obicei, ducea la îndeplinire planurile șefului, atunci când acesta nu dorea să le înceapă el însuși sau chiar să le termine. Era nerăbdător să vadă ce însărcinare îi va mai da și de data aceasta, dar nerăbdarea lui era copleșită mai degrabă de un sentiment de neliniște datorat chemării într-un timp atât de scurt de când s-au văzut ultima dată și într-un număr atât de mare de indivizi din comunitatea lor. Nu putea decât să spere că peisajul pe care-l avea în minte de data trecută avea să fie altul, deși premisele nu promiteau așa ceva.
 - A apărut o nouă și gravă problemă. Aș spune eu, cea mai gravă problemă pe care am întâlnit-o până acum pe planeta care ni s-a dat în sarcină, a spus șeful lui Michael, după ce toți membrii consiliului s-au așezat în grabă. După cum știți, a continuat el, noua specie de oameni, pe care am produs-o cu ceva timp în urmă, și-a schimbat locul și și-a așezat tabăra în Senaar.
 - Nimic neobișnuit până aici, ba chiar am putea spune că ne așteptam la așa ceva, dacă nu o speram unii dintre noi, mai mult decât o așteptam, zise o voce din peisaj.
 - Așa este, dar ceea ce foarte puțini dintre voi știți este că s-au dus acolo în proporție de 99%, lucru la care poate nimeni nu se aștepta după cum evoluau faptele. Puținii care au rămas în urmă au ales calea munților, dar, după cum vedem noi lucrurile, nu ridică niciun pericol, de vreme ce sunt sortiți pierii și, chiar dacă nu ar fi așa, sunt prea puțini ca să ne preocupe.
 - Atunci, care să fie problema? întrebă Michael.
 Michael știa de cei 1%, dar avea altă perspectivă asupra lor. Acum era curios să afle și el noutățile care aveau să fie prezentate în legătură cu cei 99%.
 - Conducătorul lor, Arfacsad, a reușit să-i convingă să se mute în acest ținut și să ridice acolo o cetate ca să le fie adăpost tuturor. Nimic suspect, până aici. Dar așteptați. Ceea ce este mai ciudat e faptul că și-au propus să facă un turn atât de lat și de înalt, încât să cuprindă toată suflarea în el și să ajungă până la cer. Bineînțeles că ar fi de domeniul absurdului să ne gândim că vor să ajungă până la noi, deși poate că unii dintre ei s-au gândit până acolo. Nimeni dintre ei nu are măcar noțiunea de atmosferă. Problema pe care o ridică această construcție este de natură umană, aș spune eu. De data aceasta, niciunul dintre ei nu s-a împotrivit. Nici măcar un singur individ. Toți au fost de acord cu propunerea lui Arfacsad, chiar dacă aceasta presupune un efort susținut de ani de zile, iar unii dintre ei s-ar putea să moară de bătrânețe lungă înainte de a vedea turnul finalizat. Incredibil este că toți participă în felul lor la ridicarea acestui edificiu. De la copii, la bătrâni. Nimeni nu vrea să fie exclus. Eu însumi am petrecut un timp între ei și i-am observat. Este uluitor cât sunt de uniți. La așa ceva nu ne așteptam.
 - O eroare de proiectare nu are cum să fie, se scuză o altă voce.
 - Și totuși, iată-ne în fața lucrului pe cale să se îndeplinească. Nu trebuie să vă reamintesc faptul că noul curs al evenimentelor este împotriva planului inițial pe care noi trebuie să-l îndeplinim pe această planetă. Acești oameni asta au început a face și acum nu vor înceta din acele toate pe care le vor apuca a face. Uniunea lor este o amenințare a planului nostru. Așa ceva nu putem îngădui. Lucrurile vor merge prea repede și vor scăpa de sub control. Am pus la cale un plan pe care Michael, aici de față, va trebui să-l coordoneze și căruia dumneavoastră toți trebuie să vă supuneți.

duminică, 20 decembrie 2015

BABILON - 2

 Totul începuse cu mult înainte de a veni în aceste locuri. Tuturor le plăcuse ideea lui Arfacsad de a construi o cetate cu un turn până la cer. Pe toți i-a întrebat dacă sunt de acord s-o construiască și tuturor le-a arătat planul pe care-l făcuse împreună cu Sim și cu ceilalți. Le-au luat foarte mult timp să meargă pe la toți, dar așa făceau ei lucrurile, iar cei care au dat din cap au ales de bună voie fie să rămână, fie să plece mai sus în munți. Dar au fost foarte puțini. Îi puteai număra pe degetele de la doi oameni.
 Drumul a fost anevoios, însă toți care s-au încumetat a-l face erau convinși că nu-l suportă în van. Garanția că vor izbândi era însăși încrederea în forțele proprii, în puterea lor de muncă și în cunoștințele lui Arfacsad, ale lui Sim și ale fiecărui individ pe care-l numiseră ei să-i reprezinte în grupul care urma să coordoneze muncile.
 Și, astfel, au venit întrebările și, odată cu întrebările, au apărut și propunerile. În primul rând, de ce le trebuie ziduri, când nimeni altcineva nu avea să-i deranjeze? Zidurile, le spunea Arfacsad, ne apără de lighioanele care, dacă nu ar fi ele, zidurile, ar intra nestingherit în cetate și pe lângă mizerie, ar face și eventuale pagube. Lămuriți fiind, au trecut mai departe. De ce trebuie un turn tocmai până la cer? Asta pentru ca fiecare să încapă în turn, fiecare să aibă o cameră, cel puțin acolo unde va dori el, mai aproape sau mai departe de pământ. Suntem foarte mulți și turnul, negreșit, va trebui să fie foarte mare. Prea larg la bază nu-l putem face, pentru că n-ar mai avea susținere, dar de înălțat îl putem înălța foarte mult. Va fi asemenea gâtului unui om: larg la bază și, cu cât se înalță, tot mai subțire, iar sus va fi o platformă de pe care fiecare poate pe rând privi împrejurimile sau poate atinge păsările cerului. În centru se vor construi schele de acces, iar pe partea exterioară vor fi ferestrele camerelor fiecărei familii. Se vor strădui ca fiecare să aibă locul lui.
 Au căzut toți de acord că o asemenea construcție i-ar avantaja și că în perioada friguroasă le-ar servi foarte bine de adăpost tuturor, pentru că zidurile nu aveau să fie ridicate din piatra care era rece și ținea frig și când nu trebuia, ci din cărămidă, care, spunea Arfacsad, are avantaje mult mai mari pentru că izolează mult mai bine și se lucrează mult mai ușor cu ea. Au început, astfel, să ridice cuptoarele pentru a arde cărămida și să aducă lutul din care se va ridica turnul lor. Au ars cărămidă și au depozitat-o într-un loc uscat timp de trei sute de zile. Cu toții știau că procesul va fi anevoios, dar parcă începuse chiar foarte încet, spuneau unii care nu vedeau nici urmă de zid ridicat. E drept că șanțul pentru temelie s-a săpat, dar temelia nu era pusă. A fost așezată la mai bine de jumătate de timp după ce au început să coacă bine cărămizile. Aveau însă încredere în Arfacsad care discuta înfocat cu apropiații lui și hălăduia prin tabără pentru a aborda pe fiecare individ pentru a-i afla opiniile și a-i spulbera neliniștile.
 Arfacsad ajungea, de regulă, foarte târziu în cortul său în care-l aștepta de fiecare dată soția lui iubitoare, cea care-l înțelegea și susținea în tot ceea ce dorea să facă. Iubindu-se foarte mult și de foarte mult timp, întâlnirea de seară era ca o adevărată sărbătoare, iar când Arfacsad ajungea mai devreme, bucuria era enormă din partea fiecărui. Arfacsad își punea, la început, des întrebări în legătură cu această bucurie pe care o simțeau amândoi când se vedeau. Nu știa dacă era normală sau dacă va dura. La prima a renunțat să-și mai răspundă pentru că a doua a primit răspunsul în timp. Ce mai conta?! Făceau dragoste din ce în ce mai mult, după care vorbeau despre viitorul lor și al semenilor până adormeau. Erau vremurile lor frumoase pe care le prețuiau ca eterne. Și chiar dacă au să se sfârșească, obișnuia Arfacsad să spună, ele tot au un sâmbure de veșnicie în ele prin faptul că există. Clipele de fericire sunt veșnice în sufletul nostru. Nimeni și nimic nu ni le poate lua și prin faptul că acolo ele rămân până ajungem să nu mai fim, au ceva de care nici Dumnezeu nu se poate atinge.
 Deseori aveau vizite și din partea celorlalți oameni, mai ales după ce au început a ridica zidurile. Veneau și se uitau din depărtare, unii înfricați, alții mai mult curioși, dar numai cei cu două limbi se apropiau într-atât încât să poată fi distinși bine cu ochiul liber. După un timp, veneau și discutatu cu Arfacsad despre construcția ce se ridica. Arfacsad era singurul care le înțelegea limba... sau limbile. Fie pentru că stătuse foarte mult timp de vorbă cu ei, fie pentru că avea un dar special pe care ceilalți nu-l pricepeau. Părerile erau împărțite. Cert este că aceștia veneau de foarte departe pentru că erau îmbrăcați cum niciun om din tabără nu mai văzuse. Aveau niște coifuri pe cap pe care rareori le dădeau jos, iar în rest, trupul le era acoperit în totalitate de o țesătură foarte fină. Interesul lor era atât pentru construcţie, cât şi pentru steaua de la gâtul lui Arfacsad de care erau fascinaţi.
 Astfel, vremea a trecut și cetatea lor începea să capete contur. A fost ridicat zidul cetății și grajdurile care aveau să adăpostească animalele. Acum, o echipă lucra la casa de oaspeți, iar alta, cea mai numeroasă, la zidurile turnului în care avea să intre toată suflarea. Ceea ce era uimitor, spuneau cei cu două limbi, era faptul că toți lucrau ca unul. Nu conteneau să se mire cât de uniți sunt și cum pot continua un lucru atât de mare, chiar dacă știu că unii dintre ei poate nici nu vor apuca să locuiască în vreo cameră. Capacitatea aceasta a stirpei lui Arfacsad era o lecție pentru ei și, spuneau, atunci când nu vor mai fi pe aceste meleaguri, vor încerca și ei să fie la fel de uniți pentru a realiza și ei lucruri mărețe, pentru ca nimic să nu le stea în cale.
 - Numai așa vom simți că mergem pe calea cea bună, i-am spus.
 - Și cu siguranță că ai dreptate, dragul meu, zise soția lui. Uite cât de mult au avansat lucrările și cât sunt oamenii de mulțumiți. Vorbele de admirație față de tine și față de ei înșiși ar unge la suflet până și un om dintre aceia păroși care nu îndrăznesc a se apropia de noi.
 După o scurtă pauză în care parcă nu-și găsea cuvintele, Cansala îi spuse:
 - Poate că a venit vremea să avem și noi un copil, dacă tot vom avea unde să-l creștem. Nu crezi?
 - Cred că mai bine exersăm înainte, râse cu putere Arfacsad și începu să o sărute cu patimă.
 Luna cea mare și cerul înstelat își îndreptară ochii spre cortul lor care acum gemea de dragoste, iar dacă cineva ar fi fost îndeajuns de odihnit sau mai puțin iubitor în acea seară, ar fi observat că luna aceasta mare are mai multe pete decât de obicei.

sâmbătă, 12 decembrie 2015

BABILON - 1

 Arfacsad stătea trist în cortul pe care-l ridicase în locul în care ajunseseră cu toții în urmă cu cinci ani. Şedea pe covoarele din cort cu capul în mâini. După o clipă, își ridică privirea înlăcrimată și privi către tavanul cortului într-un gest atât de lent, încât ai fi zis că au trecut mii de ani de la începerea lui până l-a dus la bun sfârșit.
 - Și totuși, Doamne...
 Se gândea la cum trecuse vremea şi cât de mult poate schimba ea pe om, indiferent de cât de puternic se crede el la început sau de incapabil de acte de care nu se credea în stare.
 Când au descălecat în Senaar, erau foarte mulți. Cei mai mulți dintre ei au dorit să stea împreună și să realizeze în unitate orice le-ar fi adus viitorul. Foarte puțini nu au crezut în cuvântul Domnului și s-au refugiat în munți, pe piscurile cele mai de sus. Nimeni nu i-a învinuit. Nici nu aveau cum. Ei, cei care L-au crezut, au mers mai departe cu convingerea în suflet că vor reuși tot ceea ce-și vor propune. Lumea li se deschidea dintr-o cu totul altă perspectivă. Una în care omul își poate îndeplini orice-și propune prin forța voinței și a cooperării. La un loc puteau trece orice obstacol. Cine i-ar mai fi oprit, dacă Dumnezeu le făgăduise viața?!
 Și totuși! Arfacsad era acum extrem de obosit de tristețea care-l măcina de trei luni de zile încheiate. Nu mai mânca așa cum trebuie, aproape că nu mai gândea cu propria lui minte, iar în momentele de luciditate acută, nu se mai vedea în locurile acelea. Senaarul nu mai oferea nimic din ceea ce promisese la început. Nu putea găsi aici decât sentimente pe care neamul omenesc le trăise nu de mult și unele noi pe care nu le putea defini, pentru care nu avea nici cuvinte în limba care i s-a dat s-o pronunțe. Și mai mult decât atât, disperarea aceasta a lui nu era un gregară, așa cum fusese disperarea oamenilor la fiecare ploaie mai serioasă după potop. Nu! Era una individuală, trăită, parcă, numai de el pentru că nu avea cui s-o împărtășească. Nimeni nu-l înțelegea și nimeni nu-i mai aținea calea. Toți câți au mai rămas lângă ziduri se fereau de el ca de o boală de care nu ar mai fi scăpat în veci, ba chiar le-ar fi adus pieirea. Asta spunea privirea fiecăruia atunci când nu-l ocolea.

 Își șterse lacrimile și bău o cană de apă înainte de a se duce la calul său pe care încălecă și se îndepărtă cât putu de zidurile acestea blestemate. Făcea asta de vreo lună încoace. Ori de câte ori îl copleșea amarul, încăleca și pleca zile întregi. De-abia dacă se hrănea, iar apă bea din râurile pe care le întâlnea. Nimic nu se schimbase în aceste ținuturi. Locurile erau aceleași. Animalele au mai murit sau au mai născut, iarba s-a mai înmulțit, dar toate erau libere. Numai omul se schimbase și asta-l apăsa pe Arfacsad. Nu-și dădea seama cum de s-au înstrăinat unii de alții într-un timp atât de scurt. În doar câteva luni, oamenii pe care-i știa, cei în care se încredea, cei mai apropiați lui, nu numai familia, au trecut de la sentimentul de iubire pură la o stare cu totul nouă pentru el însuși, pentru Arfacsad, și, credea el, și pentru ei. Ceea ce era însă și mai dramatic, era faptul că gândirea li se schimbase într-atât, încât nu-și dădeau seama că sunt alți oameni, total diferiți, că nu mai reacționează așa cum o făceau, că nu mai sunt conduși de dragoste și respect, ci de altceva. De sentimentul apartenenței la un anumit grup din care făceau parte oameni cu care poate nici nu se văzuseră ulterior. Oameni care aveau tot timpul zâmbetul pe buze, priveau acum peste umăr de fiecare dată când treceau pe lângă cineva și puneau mâna pe ce apucau dacă se apropia de cortul lor. El nu venise în aceste locuri cu astfel de oameni. El nu își pusese speranțele într-un asemenea viitor sumbru la care nimeni nu visase și nu sperase. Dar uite că s-a întâmplat.

vineri, 4 decembrie 2015

ÎNTREABĂ DE BALDUR - Ultima

 După o lungă perioadă de așteptare, Candor văzu venind în același timp din dreapta pe Gabriel, iar din stânga pe Lucifer. Aceștia doi se salutară cu mai mult respect decât i-ar fi crezut în stare Candor și Gabriel i se adresă, spunându-i că ei doi au fost însărcinați să meargă pentru unele negocieri cu Baldur și că îl vor însoți în călătoria sa spre acesta, arătându-i calea.
 Astfel, pe tot parcursul drumului, Candor a pus întrebări și a aflat răspunsuri. Baldur fusese o căpetenie de oști extrem de puternică în ținutul său cu sute de ani în urmă, plin de viață și extrem de corect. Nu cunoștea frică și nu se supunea decât legii dreptății. Toți îi recunoșteau capacitatea de a conduce just un proces și-l apreciau pentru asta. Se mirau, în același timp, cum de un astfel de om nu are credință în Dumnezeu.
 O dată sau de două ori, unii apropiați l-au auzit spunând că singura lui credință este viața și că va refuza moartea chiar și atunci când aceasta va veni. Tuturor oștenilor săi care mureau în brațele lui le spunea că legea acestui pământ este extrem de crudă, că nimeni nu trebuie să moară și să-l aștepte dincolo, pentru că el va face dreptate. Obișnuia să spună că atunci când îi va suna ceasul, el va veni la ei și împreună vor distruge această lege a firii care spune că oamenii trebuie să moară. Va instaura o alta. Una a dreptății, spunea el, în care nimeni nu va mai fi nevoit să treacă prin acest chin, prin această umilință a pragului morții. Ființa omenească este mult prea nobilă pentru ca să fie înjosită în asemenea hal și chiar dacă toate forțele din univers i s-ar opune, el tot așa ar face, pentru că străfundurile ființei sale îi spun că judecata lui este cea corectă, și nu legea care domnește acum în lume. Lege pe care el o va schimba negreșit.
 - Și, de când mor oamenii dinainte și după moartea lui, Baldur recrutează suflete pentru armata cu care va schimba actuala lege, termină Lucifer în locul lui Gabriel. Mai așteaptă un singur ajutor, am aflat. Dar care să fie acela, nu credem că știm. Asemenea fapte nu trebuie să se întâmple, iar noi am fost trimiși de Dumnezeu să-l înduplecăm să renunțe la război. Aceste armate nu trebuie să se înfrunte, în plus, noi vom fi mult mai puternici decât armata în care vrei și tu, un umil oștean, să intri.
 - Faptul că vom fi înfrânți sau nu, nu cred să fi pe primul loc în preocupările lui Baldur, așa cum nu este nici pe primul loc între preocupările mele. Ca și mine, cei de acolo luptă contra ideii de moarte. Aceasta trebuie să dispară. Oamenii nu trebuie să sufere atât. Voi nu ați trecut prin spaimele morții. Nu ați simțit acea teamă teribilă de necunoscut în care legea voastră ne-a aruncat. Nu ați simțit nici hăul din sufletul celor pe care îi lăsăm în urmă. Voi nu ați simțit nimic. Cum ați putea vreodată să credeți că am avea dreptate?! Vă lipsește tocmai ceea nouă ne prisosește: această experiență teribilă prin care ne treceți în fiecare zi. Spaima de moarte este ceva cu care omul e obișnuit până ea apare. Și când apare, i-ați luat orice armă împotriva ei. Omul devine un nimic. Nu are cum să se apere, nu are la cine să strige. Nu are ce să facă... Doar nimic. Doar să sufere. Și ce suferință! Ce teribilă spaimă! Ce necunoscut! De neîndurat! Voi nu aveți cum să luptați de pe poziții egale cu armata noastră, fiindcă dreptatea nu e de partea voastră. Ați făcut o lege nedreaptă și poate că o știți și voi, de asta mergeți la negocieri. Dacă legea ar fi fost corectă, l-ați fi înfruntat pe Baldur cu tăria unei convingeri, dar așa, vă temeți. Simțiți și voi frica pe care o simte un om în fața unui inamic mai puternic.
 Nu și-au mai spus nimic până au ajuns în tabăra lui Baldur. Acolo au fost întâmpinați de străjerii taberei. Era un loc foarte aglomerat, dar în care domnea liniștea. Nimeni nu vorbea. Toți știau ce au de făcut. Miliarde de corturi se întindeau pe o câmpie imensă și nu erau numai oameni cu armele lor. Erau tot felul de ființe, unele nemaivăzute, ființe care refuzau această condiție și luptau în primul rând pentru semenii lor, pentru viitorii lor semeni care să nu se mai supună unei legi împotriva vieții.  Toți erau îngândurați și încruntați la cei trei care-și făceau drum printre ei către cortul lui Baldur.
 - Bun venit, Candor, ființă crescută de nemuritor!
 Cei doi însoțitori ai lui Candor se uitară foarte mirați la el, semn că până și lor anumite lucruri ale propriilor legi le rămân tăinuite.
 - Bine ai venit în armata noastră. Pe voi, ceilalți doi, vă primesc așa cum se cuvine a primi niște oaspeți. Știu de ce ați venit, dar cu acest oștean pe care l-ați adus cu voi, puterile noastre sunt gata să le înfrunte pe ale voastre.
 Gabriel și Lucifer se uitară din nou unul la celălalt. Au înțeles uluiți acum ceea ce nu putuseră pricepe mai devreme: armata lui Baldur devenise foarte puternică. Avea un ajutor pe care cei doi nu-l asimilau pe deplin, dar de care se temeau în egală măsură.

 - Dacă vreți, rămâneți și gustați din ospitalitatea noastră, iar dacă nu, mergeți la cel care v-a trimis și spuneți-i că a sosit ceasul. Baldur e pregătit. Baldur pornește la luptă.

sâmbătă, 21 noiembrie 2015

ÎNTREABĂ DE BALDUR - 4

 Nu recunoscu vocea care-i vorbea, poate pentru că nu era chiar voce, nici nu o putu atribui vreunei culori. În cele din urmă, undeva peste drum de casa fratelui său, văzu pe Gurda, bătrânul, care-i vorbea.
 - Până acum ar fi trebuit să vină câte un înger să ne arate ce am greșit și ce am făcut bine și să ne ducă în purgatoriu. În cele șapte ceruri. Undeva. Dar... nimic...
 - Bătrâne, ce bine că ne întâlnim! Nu credeam că mai este ceva dincolo de moarte.
 - Se pare că și eu m-am înșelat, flăcăule.
 - Poate trebuie să mai treacă puţin timp până să ne bage și pe noi în seamă cineva. Sau poate acesta este cursul lucrurilor aici.
 - De când ne-au băgat în mormânt, băiete, au trecut multe zile în lumea celor pe care i-am lăsat în urmă. Cineva trebuia să vină să ne călăuzească. Un înger, o rudă, un diavol, dar nu nimeni. Pentru fiecare, un înger, așa scrie la carte.
 - Realitatea de aici este cu totul alta, bătrâne, după cum se vede.
 A mai trecut, după spusele lui Gurda, multă vreme, cam vreo săptămână, până un înger a venit și i-a luat pe amândoi cu el. Au urcat spre cer într-o noapte senină și i-a lăsat la o răspântie de trei drumuri. N-au pus nicio întrebare.
 - Aici va veni altcineva care vă va spune pe care drum să apucați, în funcție de faptele pe care le-ați făcut. Până atunci, rămâneți...
 - Unde este Baldur? îl întrerupse Candor. Nu voi merge altundeva, ci numai la el.
 - Ce faci, băiete? interveni Gurda. Taci și fă ce ți se spune, încercă el o severitate părintească, iar vorbele îi răsunau de un anacronism acut pe care nimeni nu-l luă în seamă, afară de el însuși.
 Îngerul nu spunea nimic. A tăcut o vreme și i s-a adresat lui Gurda, spunându-i același lucru pe care l-a spus și adineauri, doar că i se adresă numai lui.
 - Dumneata, tinere Candor, zise apoi, faci cum crezi. E drept că este trist ca un suflet atât de tânăr să-și părăsească trupul, dar nu ni se cade nouă să punem la îndoială legea pe care Domnul nostru a lăsat-o în univers. Și nimeni nu ar trebui să i se împotrivească. Dar fiindcă totuși o faci...
 - Și nici nu mă răzgândesc!
 - Din nou... Dar fiindcă totuși o faci, e dreptul dumitale să-l întâlnești pe Baldur, doar că...
 - Deci există... Povestea hangiului era adevărată! Sunt atâtea lucruri pe care nu le-am crezut. Sunt atâtea cunoștințe pe care le-am refuzat.
 - Din păcate pentru noi toți, el există. Dacă totuși insişti să ajungi la el, așteaptă aici până vor veni un înger și un demon. Ei te vor însoți la Baldur.
 - Dumneata, bătrâne, după cum văd, nu vrei să umpli rândurile lui Baldur și bine faci. O vei lua pe drumul din mijloc până vei ajunge la purgatoriu. Acolo ți se va definitiva soarta.
 - Nu acolo este și Baldur? întrebă iute Candor. Așa am auzit.
 - Viața ți-a fost o luptă continuă, flăcăule. Calea pe care apuci acum nu te duce către altceva.
 - Sunt, totuși, hotărât.


vineri, 13 noiembrie 2015

ÎNTREABĂ DE BALDUR - 3

 Candor se trezi într-un întuneric total. Nu era nimic din ce mai văzuse. Încercă să se miște dar simțea o inerție ireversibilă în el. Se simțea un punct minuscul într-o mare de întuneric. Îl cuprinse panica. Unde era? Ce se întâmplase? Nu găsea răspunsuri la aceste întrebări și nu-și putea mișca nimic din corpul său. Niciun membru. Nici ochii nu și-i putea deschide. Nici nu putea să spună dacă mai respira. Auzea însă zgomote, undeva, foarte departe, zgomote pe care nu le putea identifica. Se simți deodată mișcat împreună cu această masă de întuneric și înțelese vag de tot un singur cuvânt: Baldur.
Acest nume îi spunea ceva, dar nu-i dădu importanță, pentru că preocuparea sa era să se găsească, să poată reveni de unde plecase. Dar de unde plecase, nu mai ştia. Ce căuta el în acest loc în care nu se putea mișca? În care nu știa de el? Care era ultimul lucru pe care și-l amintea? Își dădu seama că aducerea aminte este extrem de obositoare și lipsită de rezultat. Ba chiar scopul amintirii se păru de-a dreptul inutil.
 Totuşi se strădui o vreme și-și dădu seama că ultima dată fusese într-o luptă. Dar ce luptă? Și de ce
 Își mai adusese aminte de fratele său. Cum îl chema? Era ceva cu S, deşi nu mai ştia exact nici ce era „s”.
 Aşa era. Se aflau într-o pădure urmărind niște oameni. Nici asta nu i se păru că ar corespunde cu realitatea, dar nu avea nimic mai bun. O luă ca atare. În luptă, fratele păşi înainte și el rămăsese să ajute un oștean, un camarad rănit, când, deodată, își aduse aminte că ceva îl trimisese în această mare de întuneric cu o viteză uluitoare. Fusese rănit. Ba mai mult... răpus.
 Nu. Asta nu se putea. Era prea tânăr. El trebuia să trăiască. Mai avea multe, foarte multe lucruri de îndeplinit. Nu se putea să moară acum. Nu așa! Și nu la vârsta aceasta. Viața este nedreaptă dacă i s-a sustras. Ba nu! Viața este și basta. Ea ți se ia. Dumnezeu este cel care stăpânește și hotărăște totul, aşa spunea fratele lui. Deși nu prea credea în El, nu avea pe nimeni altul pe care să dea vina pentru ce i s-a întâmplat. El și-a luat toate măsurile. Dușmanul a tras săgeata, iar el s-a apărat cât a putu. Săgeata putea să-și greșească ținta, dar voința Lui a fost alta. Îl apucă furia, când, deodată, se simți ridicat și auzi aproape limpede niște voci. Se simți mai ușurat, dar tot nu putea să-și miște nimic din trup. Constată însă că, într-un fel, se poate deplasa. Acel eu care se simţea se putea mișca fără ajutorul membrelor. Se îndreptă spre vocile pe care le auzea, dar nu le distingea. Ajunsese la o barieră pe care nu o putea nicicum trece. Dar de acolo percepea limpede ceea ce se petrecea altundeva, dincolo. Erau niște voci într-o limbă pe care nu o înțelegea, deși una dintre ele îi era foarte cunoscută. Da, era a fratelui său. Acum își aminti și cum îl chema. Alsar.
 Dădu să-l strige, dar nu avea cum și nu știa de ce. Gura care nu-l asculta părea așa de departe de el. Încet, încet, desluși unele cuvinte și, la început, nu le prinsese sensul. Ulterior începu să-și amintească rostul acestor cuvinte, rost pe care-l învățase de la mama lui. Da, mama lui... Părea că-i aude și ei glasul, deși ea era moartă de foarte multă vreme, dar din multitudinea de glasuri îl desluși pe cel al lui Alsar care parcă dădea ordine în legătură cu ceva.
 Mai era însă altceva ce-i atrăsese atenția într-o măsură foarte mare. Cuvintele liniștite ale fratelui său erau însoțite de sentimente pe care aproape că le-ar fi putut atinge, dacă ar fi avut cu ce. Le simțea și începuse să le vadă în culori pe care nu le recunoscu. Erau primele semne ale unei alte lumi de când se descoperise inert în întuneric. Culorile îi vorbeau de iubire, de compasiune și regret amarnic. Regretul se apropia de negrul pe care îl știa, dar pe celelalte nu le recunoscu.
 Înțelese însă, mult mai târziu, după ce-și dădu seama definitiv de situația în care se află, că se făceau pregătiri pentru înmormântarea sa. După o vreme, putu chiar să depășească bariera care anterior era de netrecut, dar nu vedea decât oameni și toate ființele care erau cu ei la un loc. Și le vedea pe toate odată. Nu trebuia să întoarcă capul pentru a le percepe. Capul era undeva în acea cutie de lemn. Vedea peste tot și în același timp.
 Atunci și-a dat Candor seama că nu mai exista cale de întoarcere. Începuse să înțeleagă limpede ce se petrecuse. Dar, de acceptat, tot nu putea să accepte. Era tânăr. Viața îi era înainte. Avea gânduri să renunțe în curând la asemenea ocupaţie și să-și găsească o slujbă care să-i permită să se așeze și el la casa lui. Dorea o nevastă. Dorea copii. Dar acum, toate rămăseseră în urmă. Nu va mai putea nicicând să-și îndeplinească aceste dorințe. Nu va mai putea nicicând să guste din aceste daruri, să aibă asemenea plăceri. Îi erau interzise. De ce?!
 Sentimentele celor care participau acum la înhumarea sa și a lui Gurda aveau aceleași culori cu ale sale, numai că el era înfășurat în culori mult mai vii. Toți regretau moartea acestui tânăr care iubea atât de mult viața. Toți plângeau, numai fratele său, Alsar, avea o privire încremenită către coșciugul ce cobora acum în groapă. Candor coborî odată cu privirea fratelui în coșciugul din groapă pentru a-și lua rămas bun de la acel trup puternic ce-i servise drept adăpost în acest univers în care ajunsese. Îi mulțumi și ieși la suprafață, însă nu mai găsi pe nimeni acolo. Era întuneric și ploua foarte puternic.  Era dezorientat și nu simțea nimic aproape. Încercă să se orienteze spre casa în care stătea, dar renunță la gând și se duse la casa fratelui său. Acolo era întuneric și tăcere. Toți dormeau. Îi putea vedea clar. Toți în afară de fratele său care privea pe fereastră spre ploaia de afară, mângâindu-şi steaua în cinci colţuri de la gât. Înțelegea acum cine era fratele lui, că era mult mai bătrân decât îl crezuse el, că era mult mai înțelept decât părea, că, de fapt, el îl găsise și-l crescuse și că acum își părăsea familia să meargă în meleaguri și mai îndepărtate. Şi această tristeţe îl măcina şi trebui să o înece în singurătate.
 Cel care a fost Candor ieși să cutreiere meleagurile.

 - Și niciun înger nu vine după noi, auzi când tocmai ieșea din casă.

vineri, 6 noiembrie 2015

ÎNTREABĂ DE BALDUR - 2

 Stăteau cu toții la pândă în apropierea cascadei. Aceasta nu era înaltă, dar pe lângă ea era singura potecă pe care putea trece un om călare pe o rază de multe mile. Terenul era muntos, cascada lungă, însă nu abruptă. Călăreții vor încetini. Sulva îi va opri din spate, iar Alsar, Candor și oamenii lor îi vor ataca de jos. Nu vor avea scăpare.
 După vreun ceas de așteptare, ploaia nu contenise, iar în vârful stâncii din care cobora cascada își făcu apariția Valdor care-și puse mâinile în cruce, semn că iscoadele erau foarte aproape. Apucă să se ascundă în văgăuna de lângă potecă. După numai câteva clipe, caii iscoadelor se văzură pe deal. Erau doi oșteni îmbrăcați ușor care s-au oprit prima dată să cerceteze zona. Păreau neîncrezători, dar oamenii lui Alsar erau foarte bine ascunși, iar caii departe. Nu aveau cum să fie văzuți. Cu toate acestea, nu înaintau. Stăteau acolo și se uitau în vale.
 - Numai de n-ar ieși Valdor să vadă ce se întâmplă, șopti ca pentru sine Candor.
 Deodată, ce doi o luară mai repede spre vale, semn că oamenii lui Sulva îi împing către cascadă. Când aceştia au ajuns la mijlocul coborâșului, aveau săbiile scoase, iar restul cetei venea de pe deal cu arcurile și săbiile gata de luptă. Însă înaintau greu.
 - Să-l ajutăm pe Sulva, zise Alsar, și se aruncă înainte cu sabia scoasă. Urcușul era destul de dificil la început. Mușchiul era umed și se aluneca foarte ușor. Trebuia să fii atent și la hăul care se căsca într-o parte și la eventualele săgeți care ți-ar fi coborât spre trup.
 Candor, și fiul lui Gurda au fost următorii care au țâșnit spre inamici, întrecându-l pe Alsar și atacând pe primii doi călăreți care nu coborâseră de pe cai. Pe primul, Candor îi doborî dintr-o lovitură, iar micul Gurda se lupta cu al doilea. Dinspre deal, săgețile au pornit-o la vale, însă haotic. Alsar i-a depășit pe Candor și Gurda care-l răpuneau pe al doilea călăreț și atacul în forță începu nu înainte de a vedea că bătrânul Gurda căzu lovit de o săgeată. Sus, se auzeau zgomote amestecate cu vânt și ploaie, dar Alsar tăia tot ce nimerea și-și făcea loc printre dușmani către Sulva. Doi arcași se plasaseră în părțile opuse ale începutului cascadei și trăgeau. Trebuia să ajungă la ei până nu era prea târziu. La unul se îndreptă Valdor care ieși din ascunzătoare cu sabia scoasă. Îi rămânea doar unul. Până ajunse el, nu apucă să tragă decât vreo două săgeți. A treia era pentru el, dar nu mai avu timp nici s-o tragă, nici să-și scoată spada. Alsar îl străpunse.
 Dinspre deal, Sulva se apropie și el. Numărul iscoadelor scădea. Când se termină, Alsar avut vreme să se uite în urmă să vadă pe Candor răpus în piept de o săgeată. Ajunse la el cât putu de repede.
 - Frățioare! Frățioare, ești bine?
 Acesta nu răspunse. Se uita la Alsar, dar privirea îi pleca deja departe. Alsar îl mai strigă, dar nu primi drept răspuns decât câteva clipiri din ochii albaștri ai fratelui său prea mic ca să moară.
 - Candor! Nu! Candor! Așteaptă! Te vom face bine!
 Candor însă, cu ultimele puteri, îl prinse de mâna dreaptă și se uită în ochii lui, dându-i parcă vestea că acestea sunt ultimele clipe împreună.
 - Nu! Nu! Tu nu trebuie să mori. Amintește-ți povestea hangiului! Amintește-ți! Întrebă de Baldur! Întreabă de Baldur...
 Dar Alsar nu mai era sigur că fratele lui auzise ultimele lui cuvinte. Acesta își dădu ultima suflare în brațele lui. Ușor, foarte ușor, îi închise ochii și, când îl așeză încet pe pământ îi șopti în ureche, ca un ecou disperat din cu totul altă lume:

  - Întreabă de Baldur...

sâmbătă, 31 octombrie 2015

ÎNTREABĂ DE BALDUR - 1


 - Povestea asta a dumitale, moșule, nu va fi crezută de nimeni.
 - E doar o poveste... Şi, totuși, voi doi ați ascultat-o cu mare atenție. Acum că am primit asemenea răspuns, aș putea zice că nu mă așteptam, spuse hangiul.
 - Cum zice și moșul, frate, e doar o poveste. Fiecare o consideră cum vrea: bună sau rea. Eu unul o consider bună, chiar dacă nu și adevărată.
 - Hmm... Asta pentru că-ți lasă un loc acolo după moarte. Eu am să mor bătrân, mai bătrân decât acest moș, și n-am să regret nimic, pentru că nu va mai fi nimic.
 - E greu să trăiești cu asemenea gol în suflet, tinere. O speranță trebuie să ai și tu la cineva, la...
 - N-am moșule, nici la dumnezeu, nici la diavol. Singura speranță e la mine. Viața mea e în mâinile mele și voi avea grijă de ea cât mai mult. Cei ce mor de tineri au ce regreta. Eu, însă, voi trăi destul, atât cât să nu am nevoie de astfel de personaje de poveste.
 - Ai grijă, frățioare, să nu mânii pe Dumnezeu.
 - Fii pe pace, frate Alsar, am să veghez eu asupra dumitale, dacă ți-e frică de arătări de poveste, și Candor râse gros, dând apoi o cană de vin pe gât.
 Vântul bătea afară cu furie, ca la sfârșit de lume, și arunca stropii de ploaie peste tot hanul în care se aflau cele câteva suflete. Focul însă îi făcea pe cei din interior să ignore vremea de afară și să-și vadă de ale gurii și de cele ce tocmai discutaseră. Căzură pe gânduri după râsul lui Candor. Chiar el însuși nu mai avea ce spune, cumva ca o recunoaștere a faptului că poate mersese prea departe de data aceasta. Și de data aceasta.
 Ploaia continua să cadă în rafale puternice atunci când Alsar și Candor merseră în camerele lor să se culce. Cei câțiva oșteni care-i însoțeau aveau să se odihnească în grajd pentru a avea grijă de animale și de armele de care aveau certitudinea că se vor folosi a doua zi. Mâncaseră bine, băuseră cu măsură, dar căpeteniile le-au poruncit a nu se îndepărta de ce-i al lor, chiar dacă știau bine locul și cunoșteau pe hangiu de prea multă vreme. Precauția era mai sfântă decât orice. Asta le poruncise și ducele când le-a spus ce au de făcut. Pentru ca nimeni să nu bănuiască faptul că tocmai pe acolo ar fi luat-o, iscoadele inamice nu aveau alt loc pe unde să se strecoare decât prin cheile acestui râu de munte care curgea dincolo de han, departe de granițele regatului. De nimicirea lor depindea victoria ducelui. Tocmai de aceea el trimisese oamenii lui de încredere pentru o astfel de slujbă periculoasă și cu miză mare. Oameni în izbânda cărora se încredea.
 Alsar, fratele mai mare, om cu credință în Dumnezeu și Maria Fecioara, calm și înțelept, putea organiza un atac puternic și rapid cu ajutorul fratelui lui mai mic, Candor, pe care oamenii îl ascultau pentru caracterul lui hotărât și lipsit de orice credință care nu-şi avea rădăcini în această lume. Aveau mai mare încredere în brațul lui Candor, decât în al lui Alsar, dar, dacă era să pună la îndoială judecata cuiva, nu pe a acestuia din urmă o puneau. Ducele s-a gândit bine când a ales. Un om înțelept alături de unul puternic. Trebuiau să reuşească.
 Candor a adormit repede, așa cum făcea de obicei. Nu a băut nici el mai mult de două căni, pentru a fi limpede a doua zi. Dar Alsar nu putu adormi atât de repede precum o făcea cel mic. Se gândea la povestea bătrânului. Dacă o fi adevărată? Credința lui îi spunea că nu are cum să fie. Dar Purgatoriul? Purgatoriul acesta era ceva ce ar putea avea legătură cu povestea moșului, da. Hangiul spusese că el o auzise de la bunicul lui și acesta de la tatăl sau și tot așa. Povestea nu avea început. Cel puțin, nu unul clar. Dar ceva îl măcina și nu ar fi trebuit s-o facă. Spuse de mai multe ori aceeași rugăciune, mângâindu-şi steaua în cinci colţuri de la gât, dar somnul veni foarte greu. Și, când adormi, se trezi imediat. Era deja spre dimineață.
 Își încheiară socotelile cu hangiul, încălecară în grabă și plecară înainte ca soarele să răsară. Era încă noapte și întunericul îi ferea de priviri indiscrete o bună perioadă de timp. Ploaia se mai domolise, dar nu încetase. Aceasta nu putea fi un lucru rău. Buni cunoscători ai zonei, nu aveau de făcut decât să fie atenți la ce-i în jurul lor, iar vântul și stropii le vor acoperi eventualele zgomote pe care le-ar scoate caii chiar și cu botul legat.
 - Unde o fi feciorul acela al dumitale? întrebă Alsar pe Gurda după o vreme de mers prin pădure. Cred că trebuia să fi ajuns până acum.
 - Ai dreptate, răspunse un bărbat între două vârste. Dacă nu ajuns până acum, pesemne că a căzut.
 - Să nu ne pripim.
 - Liniște, spuse Candor, apropiindu-se ușor de Alsar.
 Toți și-au pregătit armele, iar arcașii căutau deja ținta.
 Când a ajuns în dreptul său, fiul lui Gurda a simțit lama tatălui său pe gât, nimic mai mult.
 - Sunt eu, tată.
 - Vorbește, îl îndemnă Alsar.
 - La cascadă nu e nimeni. Iscoadele nu au ajuns încă. Acolo a rămas Iștar, după cum ați poruncit, iar Sulva și Valdor sunt pe urmele lor. Când se vor apropia, Valdor, care le merge înainte, ne va da de știre, iar Sulva, cu oamenii lui, le va tăia calea.

 - Perfect, murmură Candor.

vineri, 23 octombrie 2015

SCRISOARE DIN IAD ~ după o povestire medievală ~ ultima

 Băștinașii au fost condamnați creștinării prin foc, așa cum se aștepta fiecare participant în sală. Ei nu spuneau nimic. Păreau a înțelege ce li se întâmplă și a accepta soarta pe care acești oameni care le cotropesc pământurile le-au pregătit-o. Ce puteai face în fața unei molime? Cum să lupți cu ceva ce nu puteai învinge? Lasă-i să-și vadă de treburile lor, pe noi ne așteaptă atele mai importante.
 - Înainte de a purcede la purificare, mai avem o problemă importantă de discutat și căreia trebuie să-i găsim o rezolvare.
 În timp ce Benedict vorbea, Alzóloras se uita la Pedro cum pregătește focul cu lemnele sfințite, foc din care se va aprinde o torță pentru rugul pregătit pentru...
 - Fratele Alzóloras, aici de față, a comis un act incredibil într-o mănăstire a Domnului și de neconceput nu numai pentru un călugăr, dar și pentru un om, creație a Lui Dumnezeu.
 Alzóloras nu-și dădu seama că pe el îl vizau aceste vorbe spuse de către stareț. Când i se înfățișă ceea ce se întâmplă, era foarte mirat, atât de mirat, încât a ridicat puțin brațele în semn de întrebare în locul cuvintelor care nu puteau să-i iasă pe gură.
 - Ni s-a adus la cunoștință despre comunicarea ta cu diavolul, părinte Alzóloras. Lucru acesta cumplit și de neiertat s-a petrecut în chilia părintelui, chiar aici, în sfânta noastră mănăstire, fraților! Cine știe de când durează această legătură cu cel necurat, legătură cu care părintele Alzóloras ne-a pângărit lucrarea pe care încercăm să o construim noi aici în numele Domnului nostru. O astfel de legătură nu poate duce decât la o soartă care li se pregătește acum celor care tocmai au fost condamnați în unanimitate. Părinte Alzóloras, ai ceva de spus în apărarea ta?
 Alzóloras își venise în fire, dar nu atât de repede, încât Benedict să nu mai repete întrebarea. În primul rând nu-i venea a crede ceea ce i se întâmplă. Nu-i venea a crede că a fost urmărit în celula sa și că cei care l-au urmărit știu despre ce este vorba.
 - Nu se cade să tăgăduiești vorbele mele. Pedro poate depune mărturie că te-a auzit vorbind cu diavolul căruia i-ai scris o scrisoare pe care i-ai trimis-o prin foc. Ce ai de spus, părinte Alzóloras?
 - De fapt, vorbeam cu Dumnezeu, a spus Alzóloras. Dar când Benedict a vrut să spună ceva, a adăugat: Dar pe scrisoare, da, diavolului i-am trimis-o.
 Un murmur se auzi în toată sala slab luminată.
 - În scrisoare însă, i-am cerut diavolului să înceteze cu răul pe care-l face în lume. Să renunțe la această distrugere a creației lui Dumnezeu. Să nu ne distrugem între...
 - Noi nu distrugem oameni aici, părinte Alzóloras! tună vocea lui Benedict. Noi îi trimitem la Domnul.
 - Dar cum o faceți? Printr-o suferință de nedescris. Prin aceleași mijloace pe care le folosește și stăpânul întunericului căruia i-am scris. Cu creația lui Dumnezeu nu se cade să ne purtăm așa. Nu ardem o operă de artă pentru a o face mai bună. Nu e datoria noastră să o facem și, de aceea, consider că diavolul se face răspunzător de tot răul din lume și din noi și i-am scris să înceteze.
 - Deci nu negi că ai avut o legătură cu diavolul?
 - Nu neg faptul că i-am scris, poate într-un moment de disperare, dar o legătură cu el, așa cum o vede sfinția ta, nu am.
 - Însuși faptul că i-ai scris acea scrisoare dovedește altceva, părinte Alzóloras. Si o asemenea faptă nu poate avea decât o singură consecință, nu credeți? se adresă Benedict celorlalți călugări care făceau parte din completul de judecată al păgânilor.
 Cu toții au dat din cap în semn de aprobare, dar nu a scos nimeni niciun cuvânt.
 În acel moment, s-a auzit strigătul groaznic al lui Pedro care era lângă foc:
 - Părinte Benedict! Părinte Benedict! Și arăta cu degetul spre focul pe care îl pregătise cu câteva clipe în urmă și care începuse să ardă bine.
 Din foc ieșea o mână închisă la culoare care avea pe inelar un obiect greu de recunoscut a fi un inel, cu unghii destul de lungi, dar, în ciuda culorii, îngrijite, iar în capătul ei era o scrisoare care avea o pecete pusă pe ea.
 Toată lumea era înmărmurită. Parcă nimeni nu respira. Mâna era nemișcată ținând în continuare scrisoarea care conținea răspunsul dat lui Alzóloras. Focul nu o deranja. Scrisoarea nu ardea. Nimeni nu îndrăznea să se apropie de foc să ia scrisoarea. În cele din urmă, părintele Alzóloras, se apropie cu foarte mare teamă și luă scrisoare. Mâna mai zăbovi o clipă după care se retrăsese încet acolo de unde a venit.
 Benedict se apropie încet de Alzóloras să urmărească împreună cu el rândurile care erau scrie pe hârtia ieșită din foc. Observă pecetea de un roșu închis în care era o stea în cinci colțuri, fiecare colț prelungindu-se cu câte o cruce mică.
 Părintele Alzóloras începu să citească:

Stimate sigñor Alzóloras,
În primul rând, îmi pare nespus de rău că v-ați format o astfel de opinie despre mine. De fapt, îmi pare rău că întreaga comunitate al cărui membru sunteți suferă de același cusur. Eu nu mai am legături cu lumea dumneavoastră, sigñor, de extrem de mult timp. Mi-am pierdut interesul în ea de când cu dualismul acesta.
În al doilea rând, țin să vă amintesc faptul că însăși credința căreia îi slujiți postulează faptul că Dumnezeu v-a dat liberul arbitru, astfel încât ar fi total nedrept să mă acuzați de fapte care-mi sunt, negreșit, străine. Răul în lumea în care ați ales să existați nu vine de la mine. Cel mai bun exemplu pentru a înțelege și accepta ceea ce vă scriu eu acum este să vă uitați atent în jur. Nu dați vina pe mine pentru toate fărădelegile din lume. Uitați-vă la semenii dumneavoastră, sigñor, și întrebați-vă Biserica despre ceea ce vă face chiar în acest moment în numele credinței.
Eu de-abia îmi țin regatul la un loc, pentru că sufletele dezertează atât din regatul meu, cât și din al lui Dumnezeu. Nu am timp pentru păcatele pe care mi le atribuiți.
Lucifer.

 - Nu scrie așa ceva! strigă Benedict, încercând să-i ia foaia din mâna lui Alzóloras.
 Foaia opunea o rezistență de neimaginat și, la un moment dat, s-a transformat în cenușă. Părintele Benedict, trăgând tare de ea și fiind cu spatele spre șemineul în care focul se întețise, își pierduse echilibrul și căzu direct în focul care-i cuprinse hainele și-l învălui într-o mantie de lumină. Părintele Alzóloras rămase în mână cu pecetea diavolului care nu se mistuise asemenea scrisorii.
 Mai mulți frați se înghesuiră să-l scoată din flăcări pe Benedict, dar căzuseră și ei victime ale pârjolului, hainele aprinzându-li-se foarte repede. Din camera consiliului, focul se răspândi în camerele alăturate și spre dimineață muri înăbușit de zidurile de piatră din care nu putea mușca.
 Mai bine de jumătate dintre frații din mănăstire pieriseră în incendiu. Alzóloras se afla încă pe malul insulei când soarele începu să alunge întunericul. Luă o barcă spre insula care se vedea în depărtare și care nu putea fi la mai mult de o jumătate de zi. Indigenii care l-au salvat de la pârjol îl însoțeau. În fond, nu știa nimeni cine pe cine a salvat. Pe de o parte, Alzóloras avea sentimentul, ba mai mult, convingerea că nimic nu i se poate întâmpla, că nu are cum să moară pârjolit de proprii semeni. Dar acest lucru era necunoscut indigenilor cu care fusese în barcă. Pe de altă parte, indigenii aveau de ce să fie îndatorați părintelui, pentru că datorită răspunsului pe care l-a primit prin acea minune de care se spăimântaseră chiar și ei trăiau acum cu toții și aveau posibilitatea oricând să se întoarcă la cei dragi pe care îi lăsaseră în calderă.

  Când a ajuns pe mal, i-a sărutat pe fiecare pe ambii obraji, s-a înclinat în fața lor în semn de mulțumire, a mai privit încă o dată spre insula de la nord-vest unde încă se mai vedea fumul înălțându-se spre cerul care dea acum era luminat de un soare care parcă refuza să se urce la fel de repede pe cer ca de obicei dinspre continentul african spre care avea el de gând să plece. Și a plecat îngândurat spre partea răsăriteană a insulei pe care trona acel vârf enorm pe care-l văzuse prima dată când pusese piciorul pe La Palma și care acum începea a arunca o umbră și mai mare peste oceanul de un albastru incredibil.

joi, 8 octombrie 2015

SCRISOARE DIN IAD ~ după o povestire medievală ~ 4

 Până spre seară, Alzóloras bătu țărmul din dreptul mănăstirii în lung și-n lat. Era un țărm însă nici prea lung, pentru că înspre nord era o stâncă imensă care-ți impunea să te întorci, nici prea lat, pentru că același lucru se întâmpla și cu partea vestică, în care nu puteai să te avânți prea mult fără să fii nevoit să-ți folosești toate cele patru membre pentru a urca. Se opri la un moment dat și se așeză fără să mai cerceteze prea mult locul în fața apei care venea liniștită spre el și tot așa se retrăgea într-o mișcare fără de sfârșit.
 Lui i-a plăcut întotdeauna marea. De fiecare dată știai la ce să te aștepți de la ea. Îți trimitea valuri și era întotdeauna udă, dar, în același timp, prin adâncime, misterioasă. E o imensitate de mister care îl calma însă. Oamenii, pe de altă parte, nu făceau același lucru. Deși nu prezentau urme de prea mult mister, știai la ce să te aștepți și de la ei, nu aveau același efect de calm asupra lui. Dimpotrivă.
Îl nelinișteau. Trebuia să fie mereu în alertă în preajma majorității lor. Unii aveau un efect mângâietor, dar erau puțini. Și totuși îl aveau. Însemna că firea umană nu e chiar rea, în esență. Ceva însă o face să fie așa. Numai diavolul face toate aceste nelegiuiri cu lucrarea lui Dumnezeu. El este sămânța răului. Pe el trebuie să-l învinuiască. Dar parcă nu era de ajuns. Ar fi trebuit să poată să facă ceva în această privință. Simțea că e de datoria lui să o facă. Dar ce să facă? Era un simplu om la margine de lume. Un om cu forțe limitate și cu semenii potrivnici. Ce putea face el în fața vicleniei și uneltirilor diavolului?
 Nefericiții de băștinași vor fi sigur arși pe rug. Altă soartă nu aveau. Altă soartă nu le-a pregătit acest diavol pe care începuse să-l compătimească în loc să-l urască. De ce nu avea și el atâta conștiință, încât să-și dea seama că ceea ce face este în afara firii? Este distrugător și nu-i folosește la nimic dacă anihilează întreaga omenire. Ducându-i la rug pe cei care urmau să fie judecați, îi ducea, de fapt, la Dumnezeu. Nu se putea ca diavolul să nu știe că focul purifică. Rămânea însă pentru Alzóloras chinul dinaintea purificării. Erau necesare toate acestea pentru a ajunge în împărăția lui Dumnezeu? Compasiunea lui nu se regăsea și în diavol. Și cum să nu fie așa?! De când era mic aflase, ca oricare altul, că diavolul însuși este sămânța tuturor relelor în această lume și că lucra prin oameni, mai ales prin femei și necredincioși. Mama lui îi spunea asta tot timpul și-l trimitea zi și noapte să-și plece genunchii și capul la icoanele care se găseau din abundență în casa lor.
 Se născuse la Madrid, într-o familie cu un puternic apetit religios, iar mama sa era o femeie ambițioasă care dorea să facă din cel mai mare fiu al ei un prelat de seamă. Poate nu visa chiar să ajungă Papă, deși și-ar fi dorit enorm asta, dar cu o funcție înaltă în Biserica spaniolă trebuia să se aleagă fiul ei. De aceea insista zi de zi, noapte de noapte, asupra unui ritual din care micul Alzóloras nu mai avea cum ieși decât atunci când ar fi fost matur. Familia lui era una înstărită și, la insistențele mamei, tatăl băiatului unsese pe cine trebuia, cam mulți, spunea el, pentru ca mama să-și vadă visul împlinit înainte de a închide ochii. Dar Alzóloras nu fusese convins că acesta era drumul pe care trebuia să-l aleagă. În străfundul lui știa că are o misiune, dar nu credea că este cea pe care Inchiziția i-o impunea. Oamenii erau frumoși în imperfecțiunea lor. Dumnezeu i-a făcut așa pe toți, indiferent de rasă și de limba vorbită. Erau totuși creația Domnului care trebuia tratată cu respect. Iar dacă oamenii erau frumoși așa cum erau, Alzóloras ajunsese la concluzia că Inchiziția însăși era formată din astfel de creaturi frumoase, care începuseră să rătăcească. Și cine îi putea ameți atât de mult, dacă nu diavolul? Dumnezeu nu avea cum să întoarcă pe om împotriva altui om. El era cel care aducea pacea pe Pământ, iar diavolul, cel care sădea sămânța războiului. Se simțea dator ca să-L ajute pe Dumnezeu în lupta Sa împotriva diavolului, dar simțea că dacă mai mulți oameni s-ar alia lui, gândirii lui, atunci binele, așa cum îl vedea el, ar învinge.
 Dar oamenii nu o făceau. Trebuia să ducă el o luptă surdă și subtilă pentru a elibera atâta lume cât putea de lanțurile diavolului. Alesese să plece cât mai departe în locuri în care nu putea fi controlat foarte puternic de ochii iscoditori ai superiorilor de la Madrid. Reușea să aducă mulțumiri coroanei, dar prin mijloace proprii. Aici însă, în Canare, se pare că drumul se cam înfunda. Se lovea de o forță puternică: Benedict. Benedict trebuia să-și recapete omenia din el, dar nu se putea realiza acest lucru decât dacă cel care-l asuprea înțelegea să-l lase în pace. Să mai desfacă lanțurile cu care i-a închis mintea.
 Hotărât, ajunsese în chilia sa spre seară, nu cu mult timp înainte de procesul pentru care se pregătea întreaga comunitate monahală.
 Luă o bucată de hârtie din rezerva sa, scoase pana și-și pregătise cerneala. Se închină și, după aceea, spuse cu voce care de-abia îi ajunse și lui la urechi:
 - Doamne, iartă-mă! Acum nu-ți scriu Ție!
 Și se apucă de scris. Îi era însă greu să găsească o formulă de început. Prea multă politețe parcă nu era cuvenită pentru un astfel de destinatar, așa că începu direct:

Stau aici în chilia mea și mă întreb de ce este atâta rău pe lume?
Alt răspuns nu am, decât că în neobosita ta existență nu mai contenești să încurci mințile oamenilor, să-i asmuți unul împotriva altui, să-i îndemni la jaf, la crimă și la nesupunere. Să poarte războaie care să le macine viața, să ajungă atât de lipsiți de morală, să nu mai vadă ce este frumos în ei și ce este urât.
M-am săturat de atâta rău în această lume. Și nu sunt singurul. Am văzut mai multă violență decât poate ar fi fost cuvenit să văd. Tu, stăpâne al întunericului, nu te-ai săturat să ne faci atâta rău? Nu te-ai săturat să fii atât de hulit? Nu te-ai săturat să fii chemat numai atunci când este de îndeplinit ceva ce ne duce la umilirea sufletului? Să duci oamenii la pierzanie? Să ne omori? Să te lupți cu Dumnezeu? Mai este loc în împărăția ta?
Eu știu că păcătuiesc chiar acum prin ceea ce fac, dar, în disperarea mea, încerc să găsesc în tine o urmă de compasiune, de bunătate chiar, deși poate că este în zadar.

 A încheiat scrisoare doar cu numele său. A pus pecetea și a ars scrisoarea în focul din sobă pe care l-a aprins special pentru asta. A ezitat puțin înainte de a băga foaia în flăcări. Înțelegea acum cât este de dornic ca ceva să se schimbe în această lume. Apoi a trimis scrisoarea diavolului și s-a dus la proces.

duminică, 4 octombrie 2015

SCRISOARE DIN IAD ~ după o povestire medievală ~ 3

 Benedict avea o chilie mai mare decât cea în care fusese cazat Alzóloras, dar poate era doar o impresie datorată faptului că fereastra dinspre ocean era mai mare decât cea din camera lui și, în plus, mai avea una spre curtea interioară a frăției.
 Benedict îl pofti, dar îi făcu semn să aștepte lângă ușă. Era încă în genunchi cu fața spre Africa, spunând o rugăciune și înșirând mărgele. Era un om mărunțel, acolo jos. Destul de slab și fără prea mult păr pe cap. Barba însă îi era lungă și-i ajungea până în dreptul pieptului.
 Benedict se ridică și îl pofti pe Alzóloras să ia loc la unul dintre scaunele pe care le avea la fereastra ce da către ocean.
 - Bun venit, frate Alzóloras. Îi mulțumim cerului că ai acceptat o asemenea schimbare în viața dumitale. Sunt convins că experiența din Santo Domingo ne va ajuta foarte mult în campania pe care vrem s-o inițiem în caldera.
 - Mulțumesc pentru caldele urări, frate Benedict, și sper ca experiența mea să ducă la o rezolvare cât mai pașnică a acestei încercări pe care o faceți. Așa cum i-ar plăcea scumpei noastre Fecioare Maria, cea plină de milă.
 - Așa să fie! spuse Benedict cam cu jumătate de gură. Mila însă aici ne va aduce numai necazuri cu acești necredincioși. Mila este pentru ceilalți semeni ai noștri, pentru cei care cred altfel decât noi în Maria și în Fiul ei. Își făcu semnul crucii și spuse ceva în barbă. Eu am așteptat de la domnia voastră o altă modalitate de abordare a problemei. Credeam că Madridul știe bine pe cine trimite și cum trebuie abordați acești necredincioși.
 Alzóloras ignoră ironia și spuse:
 - În Santo Domingo, abordarea lipsită de forță a dat unele roade...
 - Unele roade și până la un punct, frate Alzóloras, din câte am auzit.
 - S-a intervenit cu forța și acolo, așa cum vreți să faceți aici, bănuiesc. Asta s-a întâmplat tocmai în ajunul unui armistițiu care ar fi adus beneficii de ambele părți.
 - Poate că ai dreptate, se mai îmblânzi Benedict. Dar, vezi dumneata, Biserica merge în lume însoțită de oști. Trebuie să dea ascultare și legii lumești, lege pe care a lăsat-o, până la urmă, tot Dumnezeu.
 - Ai dreptate, frate Benedict. Însă atât rău în lume nu cred că este suportat de Dumnezeu.
 - Păi, sigur că nu este! Lupta cu diavolul este una acerbă, uneori delicată, alteori crudă sau subtilă.
 - Încărcarea indigenilor pe vas pentru trebuințele Coroanei cred că este una mai mult diplomatică, frate Benedict. Așa să fie?
 Starețul medită o clipă la cele spuse de către oaspetele său și își încruntă puțin sprâncenele.
 - Cerințele Coroanei sunt, uneori, și cerințe noastre.
 - Atunci, eu cred că diavolul de care vorbim poate fi fie îmblânzit, fie convertit, dar pe căile pe care ni le-a transmis Domnul nostru Iisus. Noi, ca slujitori ai dreptății Domnului, de ce să tolerăm astfel de fapte nelegiuite? Ar trebui să fim un exemplu, iar curtea mănăstirii să nu fie loc de supliciu.
 - Cei de care vorbești au încercat să-i elibereze pe necredincioșii din vas și au ucis și câțiva soldați cu un aer vrăjitoresc pe care l-au răspândit în cabina lor. Vor fi judecați pentru vrăjitorie. Nu poți să spui că putem trata astfel de fapte cu blândețe.
 - Iar armata nu-i judecă pentru că trebuie să fie dați drept exemplu... și-i judecăm noi?!
 Întocmai, părea să spună privirea lui Benedict cărui nu i se părea prea la locul ei intervenția aceasta a lui Alzóloras. De fapt, avusese o cu totul altă impresie despre faima acestui frate. Se pare că sursele lui nu-i spuseseră tot, iar trimiterea lui aici fusese o greșeală. Printre cei din frăție erau călugări care așteptaseră cu nerăbdare venirea lui din Santo Domingo ca pe o salvare de le un nu-știu-ce pe care nu-l putea defini încă sau nu avea curajul de a o face.
 - Îți mulțumesc, frate Alzóloras, pentru vorbele tale și te asigur că acești sălbatici nu sunt ca cei din Santo Domingo. Aceștia lucrează cu diavolul în mod direct și trebuie purificați prin foc. Numai așa pot ajunge la Domnul.
 - Poate că ai dreptate. Mie mi se pare însă destul de împovărător pentru sufletul nostru să mai contribuim și noi la chinurile lumii cu altele și mai cumplite. Diavolul are un ajutor nesperat de la cine nu se așteptă.
 Regretă că a spus această ultimă frază imediat cum a terminat-o. Dar nu mai avea ce face.
 După o scurtă pauză, Benedict îi spuse că se așteaptă să vină și el la procesul care va avea loc după lăsarea serii și Alzóloras ieși în lumina soarelui.
 Starețul, după ce cugetă o clipă, trimise după Pedro. Îi dădu poruncă să-l urmărească pe Alzóloras oriunde acesta s-ar duce, dar fără ca el să-și dea seama de ceea ce se întâmplă. Măcar atât cât era posibil, ținând cont de firea și inteligența lui Pedro. Aceasta era limitată, trebuia s-o recunoască, la câteva activități, iar spionarea celorlalți făcea parte dintre ele, dacă nu cumva ocupa chiar locul cel mai de frunte.

  Pedro se duse în timp ce starețul rămăsese în chilia lui, uitându-se spre mare și spre insula care se afla în depărtare. Un loc uitat de Dumnezeu...

miercuri, 23 septembrie 2015

SCRISOARE DIN IAD ~ după o povestire medievală ~ 2

 Dar repede își dete seama că asemenea cârtire împotriva Creatorului nu se cuvine să aibă loc în mintea unui călugăr, mai ales în chilia unei mănăstiri, fie ea chiar și de la capătul lumii. De vină nu putea să fie decât diavolul, cel care seamănă ură și răutate pe pământ, cel pe umerii căruia atârnă păcatele lumii, cel care nu are odihnă până nu vede omenirea distrusă și creația lui Dumnezeu mistuită în cele patru colțuri ale lumii. Cel cu care trebuia el să se lupte de când a venit pe această lume și până în prezent.
 - Oare, până când, stăpâne al întunericului?! părintele Alzóloras întrebă cu voce abia uzită chiar și de el însuși.
 Adormi cu speranța ca aici, în acest loc ce părea un mic colț de rai, cel puțin noaptea să fie altfel, să întâlnească mai multă liniște, iar puterea Inchiziției să fie diminuată. Spera... Și noaptea se lăsa peste pleoapele sale, peste chilie și mănăstire, peste lumea întreagă.
 A treia zi de când sosise pe insulă, se trezi într-o gălăgie pe care nu a mai întâlnit-o nicăieri pe unde a mai umblat, fie cu piciorul, fie cu gândul. Prima dată nu înțelegea ce este. Credea că visează o aglomerare atât de mare de oameni, cum nu mai văzuse nici în Santo Domingo. Era lume multă adunată într-o piațetă și care scanda silabisind mai mult decât se cuvenea numele lui. Se trezi când visul său începuse să sfideze normalul și să atingă acele culmi ale absurdului care numai în dimensiunea onirică pot fi atinse: mulțimea dădu buzna la el în chilie.
 Se spălă repede pe față și ieși în curtea mănăstirii neterminate.
 Își dădu seama imediat de ceea ce se petrece în fața ochilor săi. Mai asistase la așa ceva și sperase că aici va fi scutit de asemenea spectacol. Dar, nu! Mai mulți călugări erau acolo.
 Soldații adunaseră vreo douăzeci de indigeni care, spuneau ei, soldații, încercaseră să fure din proviziile aduse cu La Poderosa și că unii chiar reușiseră. Se înțelegeau extrem de greu cu ei, pentru că relațiile dintre spanioli și acești guanches nu erau dintre cele mai strânse, niciunul nefiind doritor să înțeleagă pe celălalt. Se crede, spusese Pedro, că erau din caldera, acolo unde soldații spanioli urmează a întreprinde o campanie în cel mult două luni și unde se pătrundea extrem de greu.
 - Și? S-au găsit proviziile?
 - Se pare că nu, dar asta nu cred să conteze, a mai adăugat Pedro. Erau oricum în împrejurimile portului la răsărit, când au fot observați de o santinelă.
 - Este posibil ca aceasta să reprezinte o amenințare, dar supozițiile nu ar trebui să fie justificare pentru felul în care sunt târâți, frate Pedro. Nu într-o mănăstire, în orice caz.
 - Dar sunt necredincioși, sigñore, niște sălbatici! Fie se convertesc, fie mor!
 - Frate Pedro, încep să cred că dumneata cutezi să interpretezi cuvântul Domnului și nu ar fi rău să mai pui mâna pe Cartea Sfântă. În plus, nu-mi spui nimic despre niște semeni de-ai lor care au fost târâți în pivnițele vasului, după cum mi-a spus mai înainte fratele Antonio cu care ai fost aseară pe vas.
 - Scuze, sigñor, spuse Pedro, uitându-se cam cu răutate la noul preot care i-a for dat în sarcină pentru a-l servi. De ce o urmă de simpatie în glasul său pentru astfel de maimuțe?! Cu siguranță vor respinge cuvântul Domnului. A auzit el că au niște icoane pe pereții peșterilor lor și nu seamănă deloc cu Maica Domnului și Iisus. Nu! Cu ei trebuie tratat exact așa cum o fac acești soldați. Sigñor Alzóloras ar face bine să nu fie de partea lor. Poate că el trebuie să mai pună mâna pe Biblie, dar poate că și starețul trebuie informat despre eventualele convingeri ale noului venit.
 - Mă duc la fratele Benedict. Trebuie să discutăm problema. Nu cred că așa ceva trebuie să aibă loc... în curtea unei mănăstiri.
 Pedro văzu cum, o dată cu plecare lui Alzóloras spre stăreție, dispare și posibilitatea lui de a intra în grațiile lui Benedict. Mai mult poate decât până acum. Ar fi avut posibilitatea de a informa starețul în legătură cu rătăcirile fraților din curte. În timp, s-ar fi aflat și el mai mult în preajma lui Benedict. Ar fi devenit călugăr, în sfârșit. Și-ar fi îndeplinit dorința care îl măcina de atât de mulți ani. Atunci, ar fi slujit pe Benedict în prinderea oricărui necredincios, fie el indigen sau spaniol. Nimic nu i-ar mai fi stat în cale, iar Benedict s-ar fi gândit bine cui îi lasă stăreția înainte de a dispărea.

miercuri, 16 septembrie 2015

SCRISOARE DIN IAD ~ după o povestire medievală ~ 1

 Nostra Señora de la Almudena ieșea leneșă din Gibraltar, lăsând în urmă ambele continente care, din depărtare, i se părea părintelui Juan de Alzóloras, sau simplu, Alzóloras, așa cum îl cunoșteau toți, ca înfrățite, fără nicio urmă de apă care să le separe, fără vreo barieră impusă de Dumnezeu sau de om.
 Mai trăise părintele asemenea sentiment cu ani în urmă, când slujba Domnului îl trimise către depărtările oceanului, un loc în care spaniolii ajunseseră, dar constataseră, cu o oarecare dezamăgire că nu era pustiu. Acolo, în Santo Domingo, avea părintele Alzóloras să descopere că oamenii sunt la fel peste tot, că nu-i separă decât mici diferențe și că acele diferențe sunt lipsite de importanță. Constatase că și indigenii din acea insulă, aparent uitată de Dumnezeu, au sentimente, trăiesc, iubesc, sunt frumoși sau urâți, șireți sau cinstiți, că se sting și ei ca oricare altă ființă umană din lumea pe care părintele o numea civilizată. În tot răstimpul cât a încercat să facă voia Domnului în acel loc, a ajuns la amara concluzie că poate Dumnezeu nu a fost atât de darnic, în fond, cu compatrioții lui, ca să nu mai facă păcate zicând ceva și de ceilalți europeni. Acești indigeni aveau mai multă compasiune față de lucrarea Domnului, față de fiecare creație a sa, chiar și față de cei care i-au supus, luându-le pământurile, ucigându-i sau punându-i la munci. Acum, cu documentul de la Madrid, de la Filip I, se ducea în Canare, pentru a face aceeași lucrare pe care o făcuse și în Santo Domingo. Se simțea de parcă o lua de la capăt, de parcă anii de când a ieșit prima dată prin această strâmtoare nici nu au trecut.
 Trăsăturile lui nu erau iberice, iar oamenii vorbeau că ar fi mult mai bătrân decât este. La drept vorbind, așa se simțea chiar și el, deși nu știa prea bine de ce. Timp de doi ani, între 1566 și 1568, Alzóloras fusese arhiepiscop în Santo Domingo, lucru care nu i-a displăcut. Contactul cu indigenii l-a liniștit dintotdeauna și, cum avea o fire blândă, era îndrăgit de ei. Totuși, atrocitățile de acolo l-au scârbit peste măsură, iar acum, iată că fusese trimis în La Palma, altă insulă în care să aibă de-a face cu indigeni și poate cu aceleași și aceleași fapte. Pentru el, din câte observa, istoria putea să se repete.
 Pământul se îndepărtă până nu se mai vedea, iar înainte îi aștepta un cer senin și un ocean lin pe care urma să plutească multe zile. Spera în sinea lui că aceste zile vor fi totuși puține. Speranța avea drept temelie porecla pe care nava pe care se afla o purta după ultimele bătălii prin care a trecut: La Poderosa. Lui Alzóloras nu-i plăcea deloc ideea că între acest vas și siguranța unui sol se aflau câteva sute bune de picioare de apă. Însă o mare liniștită înseamnă vânt slab, iar asta duce la multe zile de călătorie. Acest gând i-a fost spulberat în timpul nopții când s-a stârnit o ploaie cu vânt destul de puternic pentru ca să-i răstoarne stomacul și să ajungă în Santa Cruz alb la față, slăbit și cu dorința acerbă de apune picioarele pe pământ.
 A debarcat într-o noapte senină. Se pare că Domnul se îndurase de el și-i trimisese vreme propice navigării, dar nu și mersului pe pământ.
 Despre insulele Canare auzise, dar nu avusese ocazia a le vizita, nici să întâlnească pe cineva care să fi fost aici. La debarcader nu-l aștepta nimeni, așa că a trebuit să întrebe pe cei din port încotro e mănăstirea. Nu i-a trebuit mult să ajungă acolo, pentru că locuințele erau puține de-a lungul unui drum anevoios, săpat cum s-a putut în roca vulcanică a insulei. De mâncat, mâncase pe vas pe la ora zece. Acum, după ceasul său interior, trebuia să fie trecut de două dimineața, dar aici parcă părea mai dimineață și printre casele care se rânduiau în dreapta lui, vedea oceanul și în depărtare, vârful unui munte de pe o altă insulă.
 Mănăstirea era pe un deal de unde se vedea o parte bună din sud-estul insulei. Mai departe și puțin în stânga era insula pe care era vârful văzut mai devreme. Se mai vedea și un cer cum lui Alzóloras nu i-a mai fost dat să vadă pentru că luna, prezentă și ea, era cu capetele de la primul pătrar orientate în sus.
 Intrând în curtea mănăstirii, Alzóloras lăsă în urmă luna culcată pe spate, drumul cel pustiu și sentimentul că ochi ascunși îl privesc.
 - Bun sosit, părinte Alzóloras, spuse un băiat care deschisese poarta și care apoi îl conduse la chilia sa.
 Erau puține chilii, iar a lui avea o ferestruică ce dădea către același vârf pe care-l văzuse pe cale și o alta care dădea către înălțimile din La Palma unde acum nu se zărea nimic din cauza întunericului.
 - Ai zice că noaptea nu e nimic acolo, adăugă băiatul pe care-l chema Pedro, dar băștinașii sunt cu ochii în patru și pot ataca oricând.
 - Eu sper să nu fie tocmai chiar așa, spuse Alzóloras, constatând tonul combativ al feciorului.
 - Am auzit, sigñore, zise Pedro cu îndrăzneală, că ați fost și în Santo Domingo. Asta înseamnă că știți destul de bine cum să tratați cu astfel de sălbatici.
 - Posibil, îndrugă Alzóloras ca să nu tacă. Dacă asta e tot, aș vrea să mă culc. Drumul până aici m-a epuizat mai mult decât mă așteptam.
 - Prea bine, spuse Pedro dezamăgit că nu mai are partener de discuție și ieși foarte discret.
 Aici o fi aceeași luptă de cucerire a unor oameni care au stăpânit un teritoriu cu mult înainte de a ne naște noi ca nație? se întrebă Alzóloras uitându-se pe fereastra ce da către nord, către munții acestei insule mici. Voi fi martor și aici, ca și în Santo Domingo, la lucruri care nu pot fi rostite în cuvinte omenești? Și aici diavolul și-a băgat coada atât de adânc, încât să fie nevoie de încă un masacru? De ce să moară atâția oameni pentru gloria coroanei oare? Dumnezeu cum de îndura aceste fapte?

vineri, 4 septembrie 2015

IL SEPARATIO ~ după o poveste medievală ~ 7 (ultima)

 Niciunul dintre cei doi nu văzu pe nimeni acolo, dar vocea se auzi tot mai aproape.
 - Am venit să te revendic, Andrei. În împărăția mea, ești foarte așteptat.
 Și atunci, din umbră, apăru un diavol cu o cicatrice albastră pe obrazul stâng. De data aceasta, nu mai avea nicio lacrimă în ochi, ci aceștia îi sclipeau ca două diamante din altă lume. Cel puțin așa i se păru lui Andrei când îl privi în ochi: că seamănă cu stelele pe care le privise în nopțile de la sud de Dunăre, nu cu mult timp în urmă și despre care se întreba atunci ce lumi ascund, ce lumi încălzesc, ce ființe.
 - Să nu îndrăznești, eu sunt omul lui Dumne...
 - Ai face bine să taci, bătrâne, și să te miști de aici!
 Daniil se supuse aproape fără voia lui și se trase într-un colț.
 - Pentru toate crimele pe care le-ai săvârșit, pentru tot răul pe care l-ai semănat cu ani în urmă, regatul meu are porțile deschise. Sufletul tău va fi la loc de cinste printre ai mei, iar eu am fost trimis să te călăuzesc în lumea de dincolo. Știu că nu ai frică nici de mine, nici de Dumnezeu. Dar acolo, nici nu este nevoie de așa ceva. Acum mergem în lumea mea. Și diavolul întinse o mână să-l apuce.
 - Dacă există diavol, există și Dumnezeu, spuse aproape fără glas Andrei.
 - Mare dreptate ai, se auzi o a patra voce în acea peșteră. De data aceasta era una blândă. Era un înger cu fața mult prea albă, luminoasă pentru a i se distinge trăsăturile.
 - Tu?! Chiar tu?! Tu, aici?! Ce cauți tu aici? spuse plin de uimire diavolul căruia nu-i venea să creadă ce are înaintea ochilor. Nu cunoști tu oare faptele acestui om și nu ți se cade ție să te ascunzi în raiul tău.
 - Acest om a făcut puțin mai mult bine decât rău, deci sufletul lui ne aparține nouă, frate.
 - Nu pot să cred! Nu ai văzut câte crime a săvârșit, câți a ucis fără nicio remușcare? Pentru acestea se merge în Iad, cel puțin așa era legea ultima dată. Raiul e pentru cel din colț, nu pentru cel ce moare acum.
 - Și totuși am fost amândoi lângă el și am văzut că aceste crime au încetat de mult timp și că pe talerul celălalt au apărut foarte multe fapte demne de laudă. Nu ai observat oare câte suflete a salvat de la pieire? Nu vezi de ce se află în situația aceasta? Sufletul lui Daniil valorează mult, ca și multe altele pe care le-a mântuit Andrei.
- Și totuși, talerul meu e cu puțin mai greu decât al tău. Uită-te în jur și observă câte cadavre sunt.
- Și pentru ce au fost aici acești netrebnici? Pentru vreo faptă bună? Știi bine că talerul meu e mai greu.
 Andrei se uita la cei doi, înger și demon, cum se ceartă pentru sufletul lui, cum încearcă fiecare nu să rupă o bucățică din el, ci să-l ia cu totul. Nu putu să nu remarce ferocitatea cu care se combăteau amândoi, cu care încercau să se convingă unul pe altul că el are dreptate.
 Ceva nu era cum trebuia să fie, pentru că niciunul nu se atinsese de el încă. Disputa dura de prea mult timp, iar viața lui se scurgea ușor. Nu e nimic. Să se certe în timp ce eu îmi văd de ale mele.
 - DE AJUNS! Se auzi o a cincea voce, mult mai puternică, atât de puternică, încât peștera se zgudui, iar oasele de pe jos se cutremurară.
 Cei doi, înger și demon, înmărmuriră înaintea acestei siluete impunătoare ascunsă de o robă din dosul căreia nu i se putea vedea chipul. Era atât de întunecată acea robă, încât ai fi zis că noul sosit nici nu ava chip. De fapt, lui Andrei i se păru a vedea în loc de chip, câteva stele din serile de deunăzi.
 - Andrei este un caz unic în univers. Dumnezeul vostru ar trebui să știe mai bine! Să-i transmiteți că asemenea neglijență este intolerabilă. Andrei este de fapt, un caz unic în toate universurile. El a făcut tot atâta rău, cât bine a făcut. Nu s-a mai întâmplat niciodată așa ceva, se adresă roba lui Andrei de data aceasta.
 Când Andrei s-a uitat spre ceilalți doi, aceștia nu mai erau acolo. Dispăruseră ca și cum n-ar fi fost.
- De aceea noi îți redăm viața și libertate absolută. Ai voie să mergi unde vrei tu. În ce univers vrei tu. În ce timp vrei tu. Pe ce lume vei dori. Te vei numi așa cum vei pofti. Vei fi cine vei dori. Vei întâlni ce ființe vei pofti. Le poți întâlni pe toate câte există în toate universurile existente. Cunoaște tot ce poftești și poate fi cunoscut. Trăiește atâta timp cât vei dori și nimeni nu se va atinge de tine. Când te vei fi săturat de umblat... Când te vei fi săturat de cunoscut... Când te vei fi săturat de trăit, după miliarde și miliarde de ani, vino la noi. Îți voi explica de ce toate sunt așa cum sunt și ce e cu noi.
 Atunci, făptura se făcu nevăzută, iar Andrei se ridică și se adresă lui Daniil care își pierduse graiul.
 - Te conduc până la meteore. După aceea, plec în lume.

  L-a ridicat cu un braț pe după gâtul lui și au pășit amândoi în ploaia măruntă.