Faceți căutări pe acest blog

sâmbătă, 31 octombrie 2015

ÎNTREABĂ DE BALDUR - 1


 - Povestea asta a dumitale, moșule, nu va fi crezută de nimeni.
 - E doar o poveste... Şi, totuși, voi doi ați ascultat-o cu mare atenție. Acum că am primit asemenea răspuns, aș putea zice că nu mă așteptam, spuse hangiul.
 - Cum zice și moșul, frate, e doar o poveste. Fiecare o consideră cum vrea: bună sau rea. Eu unul o consider bună, chiar dacă nu și adevărată.
 - Hmm... Asta pentru că-ți lasă un loc acolo după moarte. Eu am să mor bătrân, mai bătrân decât acest moș, și n-am să regret nimic, pentru că nu va mai fi nimic.
 - E greu să trăiești cu asemenea gol în suflet, tinere. O speranță trebuie să ai și tu la cineva, la...
 - N-am moșule, nici la dumnezeu, nici la diavol. Singura speranță e la mine. Viața mea e în mâinile mele și voi avea grijă de ea cât mai mult. Cei ce mor de tineri au ce regreta. Eu, însă, voi trăi destul, atât cât să nu am nevoie de astfel de personaje de poveste.
 - Ai grijă, frățioare, să nu mânii pe Dumnezeu.
 - Fii pe pace, frate Alsar, am să veghez eu asupra dumitale, dacă ți-e frică de arătări de poveste, și Candor râse gros, dând apoi o cană de vin pe gât.
 Vântul bătea afară cu furie, ca la sfârșit de lume, și arunca stropii de ploaie peste tot hanul în care se aflau cele câteva suflete. Focul însă îi făcea pe cei din interior să ignore vremea de afară și să-și vadă de ale gurii și de cele ce tocmai discutaseră. Căzură pe gânduri după râsul lui Candor. Chiar el însuși nu mai avea ce spune, cumva ca o recunoaștere a faptului că poate mersese prea departe de data aceasta. Și de data aceasta.
 Ploaia continua să cadă în rafale puternice atunci când Alsar și Candor merseră în camerele lor să se culce. Cei câțiva oșteni care-i însoțeau aveau să se odihnească în grajd pentru a avea grijă de animale și de armele de care aveau certitudinea că se vor folosi a doua zi. Mâncaseră bine, băuseră cu măsură, dar căpeteniile le-au poruncit a nu se îndepărta de ce-i al lor, chiar dacă știau bine locul și cunoșteau pe hangiu de prea multă vreme. Precauția era mai sfântă decât orice. Asta le poruncise și ducele când le-a spus ce au de făcut. Pentru ca nimeni să nu bănuiască faptul că tocmai pe acolo ar fi luat-o, iscoadele inamice nu aveau alt loc pe unde să se strecoare decât prin cheile acestui râu de munte care curgea dincolo de han, departe de granițele regatului. De nimicirea lor depindea victoria ducelui. Tocmai de aceea el trimisese oamenii lui de încredere pentru o astfel de slujbă periculoasă și cu miză mare. Oameni în izbânda cărora se încredea.
 Alsar, fratele mai mare, om cu credință în Dumnezeu și Maria Fecioara, calm și înțelept, putea organiza un atac puternic și rapid cu ajutorul fratelui lui mai mic, Candor, pe care oamenii îl ascultau pentru caracterul lui hotărât și lipsit de orice credință care nu-şi avea rădăcini în această lume. Aveau mai mare încredere în brațul lui Candor, decât în al lui Alsar, dar, dacă era să pună la îndoială judecata cuiva, nu pe a acestuia din urmă o puneau. Ducele s-a gândit bine când a ales. Un om înțelept alături de unul puternic. Trebuiau să reuşească.
 Candor a adormit repede, așa cum făcea de obicei. Nu a băut nici el mai mult de două căni, pentru a fi limpede a doua zi. Dar Alsar nu putu adormi atât de repede precum o făcea cel mic. Se gândea la povestea bătrânului. Dacă o fi adevărată? Credința lui îi spunea că nu are cum să fie. Dar Purgatoriul? Purgatoriul acesta era ceva ce ar putea avea legătură cu povestea moșului, da. Hangiul spusese că el o auzise de la bunicul lui și acesta de la tatăl sau și tot așa. Povestea nu avea început. Cel puțin, nu unul clar. Dar ceva îl măcina și nu ar fi trebuit s-o facă. Spuse de mai multe ori aceeași rugăciune, mângâindu-şi steaua în cinci colţuri de la gât, dar somnul veni foarte greu. Și, când adormi, se trezi imediat. Era deja spre dimineață.
 Își încheiară socotelile cu hangiul, încălecară în grabă și plecară înainte ca soarele să răsară. Era încă noapte și întunericul îi ferea de priviri indiscrete o bună perioadă de timp. Ploaia se mai domolise, dar nu încetase. Aceasta nu putea fi un lucru rău. Buni cunoscători ai zonei, nu aveau de făcut decât să fie atenți la ce-i în jurul lor, iar vântul și stropii le vor acoperi eventualele zgomote pe care le-ar scoate caii chiar și cu botul legat.
 - Unde o fi feciorul acela al dumitale? întrebă Alsar pe Gurda după o vreme de mers prin pădure. Cred că trebuia să fi ajuns până acum.
 - Ai dreptate, răspunse un bărbat între două vârste. Dacă nu ajuns până acum, pesemne că a căzut.
 - Să nu ne pripim.
 - Liniște, spuse Candor, apropiindu-se ușor de Alsar.
 Toți și-au pregătit armele, iar arcașii căutau deja ținta.
 Când a ajuns în dreptul său, fiul lui Gurda a simțit lama tatălui său pe gât, nimic mai mult.
 - Sunt eu, tată.
 - Vorbește, îl îndemnă Alsar.
 - La cascadă nu e nimeni. Iscoadele nu au ajuns încă. Acolo a rămas Iștar, după cum ați poruncit, iar Sulva și Valdor sunt pe urmele lor. Când se vor apropia, Valdor, care le merge înainte, ne va da de știre, iar Sulva, cu oamenii lui, le va tăia calea.

 - Perfect, murmură Candor.

vineri, 23 octombrie 2015

SCRISOARE DIN IAD ~ după o povestire medievală ~ ultima

 Băștinașii au fost condamnați creștinării prin foc, așa cum se aștepta fiecare participant în sală. Ei nu spuneau nimic. Păreau a înțelege ce li se întâmplă și a accepta soarta pe care acești oameni care le cotropesc pământurile le-au pregătit-o. Ce puteai face în fața unei molime? Cum să lupți cu ceva ce nu puteai învinge? Lasă-i să-și vadă de treburile lor, pe noi ne așteaptă atele mai importante.
 - Înainte de a purcede la purificare, mai avem o problemă importantă de discutat și căreia trebuie să-i găsim o rezolvare.
 În timp ce Benedict vorbea, Alzóloras se uita la Pedro cum pregătește focul cu lemnele sfințite, foc din care se va aprinde o torță pentru rugul pregătit pentru...
 - Fratele Alzóloras, aici de față, a comis un act incredibil într-o mănăstire a Domnului și de neconceput nu numai pentru un călugăr, dar și pentru un om, creație a Lui Dumnezeu.
 Alzóloras nu-și dădu seama că pe el îl vizau aceste vorbe spuse de către stareț. Când i se înfățișă ceea ce se întâmplă, era foarte mirat, atât de mirat, încât a ridicat puțin brațele în semn de întrebare în locul cuvintelor care nu puteau să-i iasă pe gură.
 - Ni s-a adus la cunoștință despre comunicarea ta cu diavolul, părinte Alzóloras. Lucru acesta cumplit și de neiertat s-a petrecut în chilia părintelui, chiar aici, în sfânta noastră mănăstire, fraților! Cine știe de când durează această legătură cu cel necurat, legătură cu care părintele Alzóloras ne-a pângărit lucrarea pe care încercăm să o construim noi aici în numele Domnului nostru. O astfel de legătură nu poate duce decât la o soartă care li se pregătește acum celor care tocmai au fost condamnați în unanimitate. Părinte Alzóloras, ai ceva de spus în apărarea ta?
 Alzóloras își venise în fire, dar nu atât de repede, încât Benedict să nu mai repete întrebarea. În primul rând nu-i venea a crede ceea ce i se întâmplă. Nu-i venea a crede că a fost urmărit în celula sa și că cei care l-au urmărit știu despre ce este vorba.
 - Nu se cade să tăgăduiești vorbele mele. Pedro poate depune mărturie că te-a auzit vorbind cu diavolul căruia i-ai scris o scrisoare pe care i-ai trimis-o prin foc. Ce ai de spus, părinte Alzóloras?
 - De fapt, vorbeam cu Dumnezeu, a spus Alzóloras. Dar când Benedict a vrut să spună ceva, a adăugat: Dar pe scrisoare, da, diavolului i-am trimis-o.
 Un murmur se auzi în toată sala slab luminată.
 - În scrisoare însă, i-am cerut diavolului să înceteze cu răul pe care-l face în lume. Să renunțe la această distrugere a creației lui Dumnezeu. Să nu ne distrugem între...
 - Noi nu distrugem oameni aici, părinte Alzóloras! tună vocea lui Benedict. Noi îi trimitem la Domnul.
 - Dar cum o faceți? Printr-o suferință de nedescris. Prin aceleași mijloace pe care le folosește și stăpânul întunericului căruia i-am scris. Cu creația lui Dumnezeu nu se cade să ne purtăm așa. Nu ardem o operă de artă pentru a o face mai bună. Nu e datoria noastră să o facem și, de aceea, consider că diavolul se face răspunzător de tot răul din lume și din noi și i-am scris să înceteze.
 - Deci nu negi că ai avut o legătură cu diavolul?
 - Nu neg faptul că i-am scris, poate într-un moment de disperare, dar o legătură cu el, așa cum o vede sfinția ta, nu am.
 - Însuși faptul că i-ai scris acea scrisoare dovedește altceva, părinte Alzóloras. Si o asemenea faptă nu poate avea decât o singură consecință, nu credeți? se adresă Benedict celorlalți călugări care făceau parte din completul de judecată al păgânilor.
 Cu toții au dat din cap în semn de aprobare, dar nu a scos nimeni niciun cuvânt.
 În acel moment, s-a auzit strigătul groaznic al lui Pedro care era lângă foc:
 - Părinte Benedict! Părinte Benedict! Și arăta cu degetul spre focul pe care îl pregătise cu câteva clipe în urmă și care începuse să ardă bine.
 Din foc ieșea o mână închisă la culoare care avea pe inelar un obiect greu de recunoscut a fi un inel, cu unghii destul de lungi, dar, în ciuda culorii, îngrijite, iar în capătul ei era o scrisoare care avea o pecete pusă pe ea.
 Toată lumea era înmărmurită. Parcă nimeni nu respira. Mâna era nemișcată ținând în continuare scrisoarea care conținea răspunsul dat lui Alzóloras. Focul nu o deranja. Scrisoarea nu ardea. Nimeni nu îndrăznea să se apropie de foc să ia scrisoarea. În cele din urmă, părintele Alzóloras, se apropie cu foarte mare teamă și luă scrisoare. Mâna mai zăbovi o clipă după care se retrăsese încet acolo de unde a venit.
 Benedict se apropie încet de Alzóloras să urmărească împreună cu el rândurile care erau scrie pe hârtia ieșită din foc. Observă pecetea de un roșu închis în care era o stea în cinci colțuri, fiecare colț prelungindu-se cu câte o cruce mică.
 Părintele Alzóloras începu să citească:

Stimate sigñor Alzóloras,
În primul rând, îmi pare nespus de rău că v-ați format o astfel de opinie despre mine. De fapt, îmi pare rău că întreaga comunitate al cărui membru sunteți suferă de același cusur. Eu nu mai am legături cu lumea dumneavoastră, sigñor, de extrem de mult timp. Mi-am pierdut interesul în ea de când cu dualismul acesta.
În al doilea rând, țin să vă amintesc faptul că însăși credința căreia îi slujiți postulează faptul că Dumnezeu v-a dat liberul arbitru, astfel încât ar fi total nedrept să mă acuzați de fapte care-mi sunt, negreșit, străine. Răul în lumea în care ați ales să existați nu vine de la mine. Cel mai bun exemplu pentru a înțelege și accepta ceea ce vă scriu eu acum este să vă uitați atent în jur. Nu dați vina pe mine pentru toate fărădelegile din lume. Uitați-vă la semenii dumneavoastră, sigñor, și întrebați-vă Biserica despre ceea ce vă face chiar în acest moment în numele credinței.
Eu de-abia îmi țin regatul la un loc, pentru că sufletele dezertează atât din regatul meu, cât și din al lui Dumnezeu. Nu am timp pentru păcatele pe care mi le atribuiți.
Lucifer.

 - Nu scrie așa ceva! strigă Benedict, încercând să-i ia foaia din mâna lui Alzóloras.
 Foaia opunea o rezistență de neimaginat și, la un moment dat, s-a transformat în cenușă. Părintele Benedict, trăgând tare de ea și fiind cu spatele spre șemineul în care focul se întețise, își pierduse echilibrul și căzu direct în focul care-i cuprinse hainele și-l învălui într-o mantie de lumină. Părintele Alzóloras rămase în mână cu pecetea diavolului care nu se mistuise asemenea scrisorii.
 Mai mulți frați se înghesuiră să-l scoată din flăcări pe Benedict, dar căzuseră și ei victime ale pârjolului, hainele aprinzându-li-se foarte repede. Din camera consiliului, focul se răspândi în camerele alăturate și spre dimineață muri înăbușit de zidurile de piatră din care nu putea mușca.
 Mai bine de jumătate dintre frații din mănăstire pieriseră în incendiu. Alzóloras se afla încă pe malul insulei când soarele începu să alunge întunericul. Luă o barcă spre insula care se vedea în depărtare și care nu putea fi la mai mult de o jumătate de zi. Indigenii care l-au salvat de la pârjol îl însoțeau. În fond, nu știa nimeni cine pe cine a salvat. Pe de o parte, Alzóloras avea sentimentul, ba mai mult, convingerea că nimic nu i se poate întâmpla, că nu are cum să moară pârjolit de proprii semeni. Dar acest lucru era necunoscut indigenilor cu care fusese în barcă. Pe de altă parte, indigenii aveau de ce să fie îndatorați părintelui, pentru că datorită răspunsului pe care l-a primit prin acea minune de care se spăimântaseră chiar și ei trăiau acum cu toții și aveau posibilitatea oricând să se întoarcă la cei dragi pe care îi lăsaseră în calderă.

  Când a ajuns pe mal, i-a sărutat pe fiecare pe ambii obraji, s-a înclinat în fața lor în semn de mulțumire, a mai privit încă o dată spre insula de la nord-vest unde încă se mai vedea fumul înălțându-se spre cerul care dea acum era luminat de un soare care parcă refuza să se urce la fel de repede pe cer ca de obicei dinspre continentul african spre care avea el de gând să plece. Și a plecat îngândurat spre partea răsăriteană a insulei pe care trona acel vârf enorm pe care-l văzuse prima dată când pusese piciorul pe La Palma și care acum începea a arunca o umbră și mai mare peste oceanul de un albastru incredibil.

joi, 8 octombrie 2015

SCRISOARE DIN IAD ~ după o povestire medievală ~ 4

 Până spre seară, Alzóloras bătu țărmul din dreptul mănăstirii în lung și-n lat. Era un țărm însă nici prea lung, pentru că înspre nord era o stâncă imensă care-ți impunea să te întorci, nici prea lat, pentru că același lucru se întâmpla și cu partea vestică, în care nu puteai să te avânți prea mult fără să fii nevoit să-ți folosești toate cele patru membre pentru a urca. Se opri la un moment dat și se așeză fără să mai cerceteze prea mult locul în fața apei care venea liniștită spre el și tot așa se retrăgea într-o mișcare fără de sfârșit.
 Lui i-a plăcut întotdeauna marea. De fiecare dată știai la ce să te aștepți de la ea. Îți trimitea valuri și era întotdeauna udă, dar, în același timp, prin adâncime, misterioasă. E o imensitate de mister care îl calma însă. Oamenii, pe de altă parte, nu făceau același lucru. Deși nu prezentau urme de prea mult mister, știai la ce să te aștepți și de la ei, nu aveau același efect de calm asupra lui. Dimpotrivă.
Îl nelinișteau. Trebuia să fie mereu în alertă în preajma majorității lor. Unii aveau un efect mângâietor, dar erau puțini. Și totuși îl aveau. Însemna că firea umană nu e chiar rea, în esență. Ceva însă o face să fie așa. Numai diavolul face toate aceste nelegiuiri cu lucrarea lui Dumnezeu. El este sămânța răului. Pe el trebuie să-l învinuiască. Dar parcă nu era de ajuns. Ar fi trebuit să poată să facă ceva în această privință. Simțea că e de datoria lui să o facă. Dar ce să facă? Era un simplu om la margine de lume. Un om cu forțe limitate și cu semenii potrivnici. Ce putea face el în fața vicleniei și uneltirilor diavolului?
 Nefericiții de băștinași vor fi sigur arși pe rug. Altă soartă nu aveau. Altă soartă nu le-a pregătit acest diavol pe care începuse să-l compătimească în loc să-l urască. De ce nu avea și el atâta conștiință, încât să-și dea seama că ceea ce face este în afara firii? Este distrugător și nu-i folosește la nimic dacă anihilează întreaga omenire. Ducându-i la rug pe cei care urmau să fie judecați, îi ducea, de fapt, la Dumnezeu. Nu se putea ca diavolul să nu știe că focul purifică. Rămânea însă pentru Alzóloras chinul dinaintea purificării. Erau necesare toate acestea pentru a ajunge în împărăția lui Dumnezeu? Compasiunea lui nu se regăsea și în diavol. Și cum să nu fie așa?! De când era mic aflase, ca oricare altul, că diavolul însuși este sămânța tuturor relelor în această lume și că lucra prin oameni, mai ales prin femei și necredincioși. Mama lui îi spunea asta tot timpul și-l trimitea zi și noapte să-și plece genunchii și capul la icoanele care se găseau din abundență în casa lor.
 Se născuse la Madrid, într-o familie cu un puternic apetit religios, iar mama sa era o femeie ambițioasă care dorea să facă din cel mai mare fiu al ei un prelat de seamă. Poate nu visa chiar să ajungă Papă, deși și-ar fi dorit enorm asta, dar cu o funcție înaltă în Biserica spaniolă trebuia să se aleagă fiul ei. De aceea insista zi de zi, noapte de noapte, asupra unui ritual din care micul Alzóloras nu mai avea cum ieși decât atunci când ar fi fost matur. Familia lui era una înstărită și, la insistențele mamei, tatăl băiatului unsese pe cine trebuia, cam mulți, spunea el, pentru ca mama să-și vadă visul împlinit înainte de a închide ochii. Dar Alzóloras nu fusese convins că acesta era drumul pe care trebuia să-l aleagă. În străfundul lui știa că are o misiune, dar nu credea că este cea pe care Inchiziția i-o impunea. Oamenii erau frumoși în imperfecțiunea lor. Dumnezeu i-a făcut așa pe toți, indiferent de rasă și de limba vorbită. Erau totuși creația Domnului care trebuia tratată cu respect. Iar dacă oamenii erau frumoși așa cum erau, Alzóloras ajunsese la concluzia că Inchiziția însăși era formată din astfel de creaturi frumoase, care începuseră să rătăcească. Și cine îi putea ameți atât de mult, dacă nu diavolul? Dumnezeu nu avea cum să întoarcă pe om împotriva altui om. El era cel care aducea pacea pe Pământ, iar diavolul, cel care sădea sămânța războiului. Se simțea dator ca să-L ajute pe Dumnezeu în lupta Sa împotriva diavolului, dar simțea că dacă mai mulți oameni s-ar alia lui, gândirii lui, atunci binele, așa cum îl vedea el, ar învinge.
 Dar oamenii nu o făceau. Trebuia să ducă el o luptă surdă și subtilă pentru a elibera atâta lume cât putea de lanțurile diavolului. Alesese să plece cât mai departe în locuri în care nu putea fi controlat foarte puternic de ochii iscoditori ai superiorilor de la Madrid. Reușea să aducă mulțumiri coroanei, dar prin mijloace proprii. Aici însă, în Canare, se pare că drumul se cam înfunda. Se lovea de o forță puternică: Benedict. Benedict trebuia să-și recapete omenia din el, dar nu se putea realiza acest lucru decât dacă cel care-l asuprea înțelegea să-l lase în pace. Să mai desfacă lanțurile cu care i-a închis mintea.
 Hotărât, ajunsese în chilia sa spre seară, nu cu mult timp înainte de procesul pentru care se pregătea întreaga comunitate monahală.
 Luă o bucată de hârtie din rezerva sa, scoase pana și-și pregătise cerneala. Se închină și, după aceea, spuse cu voce care de-abia îi ajunse și lui la urechi:
 - Doamne, iartă-mă! Acum nu-ți scriu Ție!
 Și se apucă de scris. Îi era însă greu să găsească o formulă de început. Prea multă politețe parcă nu era cuvenită pentru un astfel de destinatar, așa că începu direct:

Stau aici în chilia mea și mă întreb de ce este atâta rău pe lume?
Alt răspuns nu am, decât că în neobosita ta existență nu mai contenești să încurci mințile oamenilor, să-i asmuți unul împotriva altui, să-i îndemni la jaf, la crimă și la nesupunere. Să poarte războaie care să le macine viața, să ajungă atât de lipsiți de morală, să nu mai vadă ce este frumos în ei și ce este urât.
M-am săturat de atâta rău în această lume. Și nu sunt singurul. Am văzut mai multă violență decât poate ar fi fost cuvenit să văd. Tu, stăpâne al întunericului, nu te-ai săturat să ne faci atâta rău? Nu te-ai săturat să fii atât de hulit? Nu te-ai săturat să fii chemat numai atunci când este de îndeplinit ceva ce ne duce la umilirea sufletului? Să duci oamenii la pierzanie? Să ne omori? Să te lupți cu Dumnezeu? Mai este loc în împărăția ta?
Eu știu că păcătuiesc chiar acum prin ceea ce fac, dar, în disperarea mea, încerc să găsesc în tine o urmă de compasiune, de bunătate chiar, deși poate că este în zadar.

 A încheiat scrisoare doar cu numele său. A pus pecetea și a ars scrisoarea în focul din sobă pe care l-a aprins special pentru asta. A ezitat puțin înainte de a băga foaia în flăcări. Înțelegea acum cât este de dornic ca ceva să se schimbe în această lume. Apoi a trimis scrisoarea diavolului și s-a dus la proces.

duminică, 4 octombrie 2015

SCRISOARE DIN IAD ~ după o povestire medievală ~ 3

 Benedict avea o chilie mai mare decât cea în care fusese cazat Alzóloras, dar poate era doar o impresie datorată faptului că fereastra dinspre ocean era mai mare decât cea din camera lui și, în plus, mai avea una spre curtea interioară a frăției.
 Benedict îl pofti, dar îi făcu semn să aștepte lângă ușă. Era încă în genunchi cu fața spre Africa, spunând o rugăciune și înșirând mărgele. Era un om mărunțel, acolo jos. Destul de slab și fără prea mult păr pe cap. Barba însă îi era lungă și-i ajungea până în dreptul pieptului.
 Benedict se ridică și îl pofti pe Alzóloras să ia loc la unul dintre scaunele pe care le avea la fereastra ce da către ocean.
 - Bun venit, frate Alzóloras. Îi mulțumim cerului că ai acceptat o asemenea schimbare în viața dumitale. Sunt convins că experiența din Santo Domingo ne va ajuta foarte mult în campania pe care vrem s-o inițiem în caldera.
 - Mulțumesc pentru caldele urări, frate Benedict, și sper ca experiența mea să ducă la o rezolvare cât mai pașnică a acestei încercări pe care o faceți. Așa cum i-ar plăcea scumpei noastre Fecioare Maria, cea plină de milă.
 - Așa să fie! spuse Benedict cam cu jumătate de gură. Mila însă aici ne va aduce numai necazuri cu acești necredincioși. Mila este pentru ceilalți semeni ai noștri, pentru cei care cred altfel decât noi în Maria și în Fiul ei. Își făcu semnul crucii și spuse ceva în barbă. Eu am așteptat de la domnia voastră o altă modalitate de abordare a problemei. Credeam că Madridul știe bine pe cine trimite și cum trebuie abordați acești necredincioși.
 Alzóloras ignoră ironia și spuse:
 - În Santo Domingo, abordarea lipsită de forță a dat unele roade...
 - Unele roade și până la un punct, frate Alzóloras, din câte am auzit.
 - S-a intervenit cu forța și acolo, așa cum vreți să faceți aici, bănuiesc. Asta s-a întâmplat tocmai în ajunul unui armistițiu care ar fi adus beneficii de ambele părți.
 - Poate că ai dreptate, se mai îmblânzi Benedict. Dar, vezi dumneata, Biserica merge în lume însoțită de oști. Trebuie să dea ascultare și legii lumești, lege pe care a lăsat-o, până la urmă, tot Dumnezeu.
 - Ai dreptate, frate Benedict. Însă atât rău în lume nu cred că este suportat de Dumnezeu.
 - Păi, sigur că nu este! Lupta cu diavolul este una acerbă, uneori delicată, alteori crudă sau subtilă.
 - Încărcarea indigenilor pe vas pentru trebuințele Coroanei cred că este una mai mult diplomatică, frate Benedict. Așa să fie?
 Starețul medită o clipă la cele spuse de către oaspetele său și își încruntă puțin sprâncenele.
 - Cerințele Coroanei sunt, uneori, și cerințe noastre.
 - Atunci, eu cred că diavolul de care vorbim poate fi fie îmblânzit, fie convertit, dar pe căile pe care ni le-a transmis Domnul nostru Iisus. Noi, ca slujitori ai dreptății Domnului, de ce să tolerăm astfel de fapte nelegiuite? Ar trebui să fim un exemplu, iar curtea mănăstirii să nu fie loc de supliciu.
 - Cei de care vorbești au încercat să-i elibereze pe necredincioșii din vas și au ucis și câțiva soldați cu un aer vrăjitoresc pe care l-au răspândit în cabina lor. Vor fi judecați pentru vrăjitorie. Nu poți să spui că putem trata astfel de fapte cu blândețe.
 - Iar armata nu-i judecă pentru că trebuie să fie dați drept exemplu... și-i judecăm noi?!
 Întocmai, părea să spună privirea lui Benedict cărui nu i se părea prea la locul ei intervenția aceasta a lui Alzóloras. De fapt, avusese o cu totul altă impresie despre faima acestui frate. Se pare că sursele lui nu-i spuseseră tot, iar trimiterea lui aici fusese o greșeală. Printre cei din frăție erau călugări care așteptaseră cu nerăbdare venirea lui din Santo Domingo ca pe o salvare de le un nu-știu-ce pe care nu-l putea defini încă sau nu avea curajul de a o face.
 - Îți mulțumesc, frate Alzóloras, pentru vorbele tale și te asigur că acești sălbatici nu sunt ca cei din Santo Domingo. Aceștia lucrează cu diavolul în mod direct și trebuie purificați prin foc. Numai așa pot ajunge la Domnul.
 - Poate că ai dreptate. Mie mi se pare însă destul de împovărător pentru sufletul nostru să mai contribuim și noi la chinurile lumii cu altele și mai cumplite. Diavolul are un ajutor nesperat de la cine nu se așteptă.
 Regretă că a spus această ultimă frază imediat cum a terminat-o. Dar nu mai avea ce face.
 După o scurtă pauză, Benedict îi spuse că se așteaptă să vină și el la procesul care va avea loc după lăsarea serii și Alzóloras ieși în lumina soarelui.
 Starețul, după ce cugetă o clipă, trimise după Pedro. Îi dădu poruncă să-l urmărească pe Alzóloras oriunde acesta s-ar duce, dar fără ca el să-și dea seama de ceea ce se întâmplă. Măcar atât cât era posibil, ținând cont de firea și inteligența lui Pedro. Aceasta era limitată, trebuia s-o recunoască, la câteva activități, iar spionarea celorlalți făcea parte dintre ele, dacă nu cumva ocupa chiar locul cel mai de frunte.

  Pedro se duse în timp ce starețul rămăsese în chilia lui, uitându-se spre mare și spre insula care se afla în depărtare. Un loc uitat de Dumnezeu...