În lunile
următoare, rămăsese în cort cu Cansala care nu mai putu să vină
decât să doarmă acolo. Fiecare cu privirea în partea opusă
privirii celuilalt. Uneori plângeau amândoi. Alteori numai unul
dintre ei. De cele mai multe ori, niciunul. Au încercat să se apropie unul de celălalt, dar ceva îi
oprea. Nimic nu mai era ca înainte. În plus, Cansala avea câțiva
oameni din bucătărie cu care se înțelegea. Erau puțini, e drept,
dar îi avea și păreau a fi făcut o tabără comună. Arfacsad era
singurul care nu se mai înțelegea cu nimeni și, astfel, a tras el
concluzi ca numai lui i-a fost lăsată limba pe care o vorbise
înainte. Nu credea că Dumnezeu l-a omis din toată această
disperare gregară din tabăra lui. Trebuia să fie altceva la
mijloc, lucru pe care nu-l înțelegea încă, dar simțea că e pe
cale să o facă într-un timp scurt.
Cei care
vorbeau aceeași limbă fie părăsiseră tabăra, fie se trăseseră
mai departe de ziduri unde își făcuseră corturile și stăteau
împreună. Nu se uitau cu ochi buni la nimeni dintre cei care se
apropiau de cortul lor și nu dură mult până apăruseră niște
îngrădituri de vreascuri care le înconjurau colibele atât cât
considerau ei că era nevoie. Foarte puțini au ales să rămână
împreună, deși se părea că nimic nu-i mai unea. Dar şi aceștia au
luat ulterior calea altor zări și Arfacsad nu a mai știut nimic de ei
niciodată. Unele mame și-au regăsit pruncii, dar parcă nu mai
erau ai lor. Se vedea că fac eforturi să fie din nou mame, dar nici
pruncii nu mai erau prunci. Familii s-au destrămat și familii s-au format. Altele. După un timp, unii oameni s-au aruncat de pe zidurile
părăsite curmându-și viața. La început nu era zi care să nu
se fi lăsat pradă hăului măcar unul dintre oamenii din fosta
tabără. Acum, erau mai puțini. Ba chiar au trecut săptămâni de
când nu s-a mai aruncat nimeni. Ultimul a fost bunul lui prieten,
Sim.
Se părea că
lucrurile încep să-și recapete un normal al lor. Numai între
Arfacsad și Cansala lucrurile nu au mai fost niciodată ca înainte
de pogorâre.
Se uita din
depărtare încă o dată la turnuri când auzi un cal venind din
partea opusă zidurilor, din spatele său. De la depărtare părea unul dintre oamenii
cu două limbi. Nu mai veniseră de mult timp pe aceste meleaguri.
Arfacsad aproape că și uitase de existența lor. Dar, pe măsură
ce se apropia, chipului omului cu două limbi se preschimbă
într-unul luminos, de o frumusețe angelică. Această apariție
avea o platoșă foarte strălucitoare pe sub care avea o haină de
un alb imaculat. În picioare avea încălțări care păreau din aur
la o primă vedere, iar în spate avea o mantie roșie care părea a
ascunde ceva. Pletele-i curgeau râu peste această mantie. O sabie mare îi atârna la
brâu.
Arfacsad
înțelese cine este pentru că-l mai văzuse de câteva ori.
Întoarse calul spre cetate nu ca să alerge spre ea, ci ca să se
îndepărteze cât mai mult de astfel de ființe care au fost în
stare să distrugă o lume de mai multe ori și în mai multe feluri,
dar Michael apăru imediat între el și cetate.
- Acolo nu
mai ai la ce te întoarce, îi spuse acesta.
Arfacsad se
opri brusc și se uită îndelung la Michael. Descălecă uimit că
înțelege ceea ce spune. Nu mai auzise glas omenesc pe care să-l
înțeleagă de foarte mult timp. Uitându-se la el, dădu drumul
calului și întrebă:
- De ce? Cu
ce am mai greșit?
- Nu-ți pot
răspunde la prima întrebare, dar pot să-ți spun că nu ați
greșit cu nimic. Iar tu, cel mai puțin dintre ceilalți. S-a
întâmplat și asta este o lecție pentru tine care ai trăit
această experiență după bunul tău plac. Adu-ți aminte cine ești
ca să-ți dai seama de ce ai făcut. Dumnezeu nu s-a atins de tine
pentru că îi este interzis, iar tu ai uitat asta. Depărtează-te
de aceste ziduri și du-te în alte călătorii ale tale, dar nu mai
uita cine ești. Îmi ești drag, dar nimeni din cer și de pe pământ
nu-ți poate alina suferința. Nimeni din cer și de pe pământ nu
are voie să se atingă de tine. Adu-ți aminte începutul...
- Și-mi voi
continua nemurirea.