Faceți căutări pe acest blog

duminică, 21 februarie 2016

Babilon - 8 ultima

 În lunile următoare, rămăsese în cort cu Cansala care nu mai putu să vină decât să doarmă acolo. Fiecare cu privirea în partea opusă privirii celuilalt. Uneori plângeau amândoi. Alteori numai unul dintre ei. De cele mai multe ori, niciunul. Au încercat să se apropie unul de celălalt, dar ceva îi oprea. Nimic nu mai era ca înainte. În plus, Cansala avea câțiva oameni din bucătărie cu care se înțelegea. Erau puțini, e drept, dar îi avea și păreau a fi făcut o tabără comună. Arfacsad era singurul care nu se mai înțelegea cu nimeni și, astfel, a tras el concluzi ca numai lui i-a fost lăsată limba pe care o vorbise înainte. Nu credea că Dumnezeu l-a omis din toată această disperare gregară din tabăra lui. Trebuia să fie altceva la mijloc, lucru pe care nu-l înțelegea încă, dar simțea că e pe cale să o facă într-un timp scurt.
 Cei care vorbeau aceeași limbă fie părăsiseră tabăra, fie se trăseseră mai departe de ziduri unde își făcuseră corturile și stăteau împreună. Nu se uitau cu ochi buni la nimeni dintre cei care se apropiau de cortul lor și nu dură mult până apăruseră niște îngrădituri de vreascuri care le înconjurau colibele atât cât considerau ei că era nevoie. Foarte puțini au ales să rămână împreună, deși se părea că nimic nu-i mai unea. Dar şi aceștia au luat ulterior calea altor zări și Arfacsad nu a mai știut nimic de ei niciodată. Unele mame și-au regăsit pruncii, dar parcă nu mai erau ai lor. Se vedea că fac eforturi să fie din nou mame, dar nici pruncii nu mai erau prunci. Familii s-au destrămat și familii s-au format. Altele. După un timp, unii oameni s-au aruncat de pe zidurile părăsite curmându-și viața. La început nu era zi care să nu se fi lăsat pradă hăului măcar unul dintre oamenii din fosta tabără. Acum, erau mai puțini. Ba chiar au trecut săptămâni de când nu s-a mai aruncat nimeni. Ultimul a fost bunul lui prieten, Sim.
 Se părea că lucrurile încep să-și recapete un normal al lor. Numai între Arfacsad și Cansala lucrurile nu au mai fost niciodată ca înainte de pogorâre.
 Se uita din depărtare încă o dată la turnuri când auzi un cal venind din partea opusă zidurilor, din spatele său. De la depărtare părea unul dintre oamenii cu două limbi. Nu mai veniseră de mult timp pe aceste meleaguri. Arfacsad aproape că și uitase de existența lor. Dar, pe măsură ce se apropia, chipului omului cu două limbi se preschimbă într-unul luminos, de o frumusețe angelică. Această apariție avea o platoșă foarte strălucitoare pe sub care avea o haină de un alb imaculat. În picioare avea încălțări care păreau din aur la o primă vedere, iar în spate avea o mantie roșie care părea a ascunde ceva. Pletele-i curgeau râu peste această mantie. O sabie mare îi atârna la brâu.
 Arfacsad înțelese cine este pentru că-l mai văzuse de câteva ori. Întoarse calul spre cetate nu ca să alerge spre ea, ci ca să se îndepărteze cât mai mult de astfel de ființe care au fost în stare să distrugă o lume de mai multe ori și în mai multe feluri, dar Michael apăru imediat între el și cetate.
 - Acolo nu mai ai la ce te întoarce, îi spuse acesta.
 Arfacsad se opri brusc și se uită îndelung la Michael. Descălecă uimit că înțelege ceea ce spune. Nu mai auzise glas omenesc pe care să-l înțeleagă de foarte mult timp. Uitându-se la el, dădu drumul calului și întrebă:
 - De ce? Cu ce am mai greșit?
 - Nu-ți pot răspunde la prima întrebare, dar pot să-ți spun că nu ați greșit cu nimic. Iar tu, cel mai puțin dintre ceilalți. S-a întâmplat și asta este o lecție pentru tine care ai trăit această experiență după bunul tău plac. Adu-ți aminte cine ești ca să-ți dai seama de ce ai făcut. Dumnezeu nu s-a atins de tine pentru că îi este interzis, iar tu ai uitat asta. Depărtează-te de aceste ziduri și du-te în alte călătorii ale tale, dar nu mai uita cine ești. Îmi ești drag, dar nimeni din cer și de pe pământ nu-ți poate alina suferința. Nimeni din cer și de pe pământ nu are voie să se atingă de tine. Adu-ți aminte începutul...
- Și-mi voi continua nemurirea.

duminică, 14 februarie 2016

BABILON - 7

 Dar nu mai erau la fel. Nimic nu a mai fost la fel. Totul avea să fie schimbat din momentul în care Dumnezeu le-a hotărât o altă soartă.
 Încet, încet, oamenii lui au început să se miște lent și să-și recapete cunoștința de sine. Conștiința însă le fusese alterată într-un mod pe care Arfacsad nu-l înțelegea ulterior și pe care în acel moment nu-l bănuia. Chinul de a înțelege cum de se putea așa ceva era eclipsat de cel al înțelegerii motivului pentru care s-a produs. Chiar și acum, când privea cu ochi amari zidurile abandonate, nu putea înțelege.
 Văzându-i cum se ridică, s-a întors imediat spre bucătărie, acolo unde Cansala era deja în picioare, dar cu cuțitul încă în mână. Se opri la o oarecare distanță să se uite în ochii ei, pentru că acolo nu mai recunoștea aceeași femeie care-i șoptea dulce mai ales atunci când se afla sub el. Acolo părea să fie altcineva, cineva care-l făcea să se apropie cu pași șovăielnici, așa cum nu o făcuse niciodată față de o ființă umană. Dar Cansala lăsă cuțitul jos și se aruncă în brațele lui, începând să plângă. Arfacsad ezită la început să o cuprindă cu putere, dar, imediat după acest moment, simțind căldura trupului ei, o îmbrățișă îndelung și o sărută pe obraji, pe ochi, pe tâmple.
 Atunci, auzi un grai pe care nu-l mai auzise nicicând și niciunde prin locurile prin care a umblat. Timbrul vocii îi era foarte cunoscut, ba, dacă se gândea bine, parcă mai auzise asemenea grai undeva, într-un trecut foarte îndepărtat al lui, dar nu înțelegea nimic din ce se articula. I-a luat destul de mult timp să-și dea seama că era chiar Cansala cea care îi vorbea. Se uita în ochii lui și-i spunea ceva într-o limbă pe care nu avea cum s-o priceapă. Oricât s-ar fi concentrat, nu reușea nu numai să deslușească vreun cuvânt, dar nici să simtă vreun sentiment care făcea ca acele cuvinte să fie articulate. Femeia lui era acolo, dar nu mai era. Această situație paradoxală o simți și cu ceilalți oameni la care a fost. A auzit cum cei din bucătărie vorbeau aceeași limbă, ba chiar se înțelegeau între ei. Însă erau foarte puțini. Celelalte grupuri vorbeau altfel. Alt grai pe care Arfacsad nu-l pricepea. Dacă un grup se nimerise să fie mai mare sub lumina care i-a înconjurat, acolo erau mai multe limbi amestecate, astfel încât puțini dintre ei se înțelegeau. Dar nu rudele între ele. Mai târziu a constatat că cei care erau rude începuseră să vorbească altă limbă, chiar dacă se aflaseră în aceeași rază de acțiune a unei singure lumini.
 Arfacsad era uimit și citea un și mai mare amestec de uimire și teamă pe fețele celor care încercau să comunice între ei, dar nu se înțelegeau. Mama nu-și mai înțelegea fiica, tatăl nu mai putea vorbi cu un fiu. Soții și soțiile lor erau deja străini. Arfacsad gândi chiar în acel moment că o și mai mare pacoste decât potopul se abătuse asupra lor. O știa chiar în acel moment. Era ca și cum această pacoste plutea în aer, o puteai inspira, o simțeai cum îți pătrunde în piele, în plămâni, în inimă. Nu aveai cum să scapi de ea. Nu aveai unde să fugi, nu aveai unde să te ascunzi. Nu puteai decât fie să i te supui, fie să dispari.
 Cansala umbla în urma lui zicând aceleași cuvinte pe care nu avea cum să le înțeleagă. Îl urmă la fiecare grup de oameni pe care Arfacsad îi verifică. De la un moment dat, teama de pe chiul ei începu să copleșească uimirea care încet dispăru cu totul pe măsură ce începea să înțeleagă care este adevărata situație. Vedea și ea că nu se poate înțelege cu nimeni dintre ceilalți care erau în afara bucătăriei. Începuse să o cuprindă groaza și, la un moment dat, îl opri brusc pe Arfacsad atunci când se aflau în mijlocul turnului, iar soarele începuse a le lumina amândurora chipurile.
 Îi spusese ceva, dar Arfacsad nu pricepu. Cansala trăgea de el să spună ceva, dar Arfacsad nu fu în stare să articuleze niciun cuvânt. Ce i-ar fi putut spune? Cât de mult i s-ar fi amplificat teama, dacă ar fi încercat să zică ceva? De unde știa el că limba pe care o vorbise înainte mai era limba pe care o va vorbi acum? Lacrimile începuseră să-i curgă în locul cuvintelor, iar, dacă acestea s-ar fi transformat în sunete, Cansala nu ar fi priceput ceea ce a înțeles din ele. Se îndepărtă un pas de Arfacsad și-l privi de jos în sus cu o frică despre care nu credea că e în stare să o simtă vreodată. Această frică îl lovi în obraz și pe Arfacsad care, încercând să-și stăpânească plânsul, spuse:
 - Nu-ți fie frică. O vom scoate cumva la capăt. Își dădea seama că el se înțelege perfect în ceea ce spune, dar nu avea cum să știe dacă aceasta era limba pe care o vorbise înainte sau nu. Cine-i putea spune, până la urmă? Cert era că femeia din fața lui nu înțelegea nimic din ce spune și se îndepărta foarte ușor de el. Arfacsad întinse o mână spre ea, dar Cansala se îndepărtă și mai mult și o luă la fugă.
 Arfacsad căzu atunci în genunchi în mijlocul visului său pe care acum îl vedea iremediabil ruinat. Toți câți alergau pe lângă el vorbeau o cu totul altă limbă decât cea de dinainte. Lacrimile îi curgeau și nu vruse de loc să ridice privirea spre cer. Nu era nimeni acolo care să o merite.

sâmbătă, 6 februarie 2016

BABILON - 6

 Arfacsad se întorcea acum din cele cinci zile pe care le-a petrecut în pustietate, singur, cu gândurile sale, cu singurătatea sa amară. Părea să nu-l mai poată nimic readuce la viață. Nu mai știa aproape nici cine era, cine a fost, iar viitorul pentru el nu mai exista de câtva timp. Mai exact, de când luminile au început să se coboare pe pământ. Odată cu acele lumini care la început păreau divine, a început dezastrul.
 Arfacsad vedea din depărtare ruinele turnului care trebuia să însemne unitatea oamenilor. Îl vedea acum cu alți ochi, nu ca atunci când era în același loc, îndepărtat de zid, și, cu sufletul plin de bucurie, urmărea de la distanță o eventuală înclinare a zidurilor și-i admira frumusețea. De la această distanță baza nu se vedea, dar o bănuiai după zidurile de apărare care erau destul de înalte, fără ferestre, doar cu câteva picioare de ridicătură de protecție pentru ca cei mici să nu alunece prea lesne de partea cealaltă. Turnul era însă motivul lui de mândrie. Avea o temelie mare, solidă. De după zidurile cetății vedea la un moment dat, în dreapta, de unde stătea el, pornind în sus, lin, șirul de ferestre care se pierdea în spatele turnului pentru a reveni din stânga imediat deasupra primului șir și continuând tot așa în spirală până unde lucrau constructorii. Până la acel moment, erau ridicate în total treisprezece rânduri din spirala turnului. Mai era destul de mult până la capăt, dar, deși lucru înainta anevoios, o făcea sigur și bine. Oamenii erau foarte mulțumiți de cât de bine erau ridicate și cât de solide erau. Aveau să țină multe generații la adăpostul lor.
 Când a dat să îndemne calul spre cetate, încheindu-și drumul săptămânal pentru verificarea aceasta, observă cum din cer se pogorau foarte multe lumini. Veneau din direcția opusă din care venea el, de partea cealaltă a turnului, și erau atât de aproape de cetate, încât se întrebă cum de nu le văzuse până atunci. Probabil Dumnezeu le face o vizită oamenilor, așa cum obișnuia s-o facă pe vremea lui Noe sau a celorlalți mai de demult. Să le aducă o veste.
 Ținând cont de legământul pe care Dumnezeu îl făcuse cu oamenii după potop, Arfacsad nu se putea gândi că această coborâre ar fi una care să-i provoace îngrijorare, dar o porni la galop, dornic de a se afla și el printre cei care îi vor întâmpina. Calul era unul sprinten și alerga spre turn pe câmpul înverzit în linie dreaptă, așa că Arfacsad avu cum să observe că, la un moment dat, grupul de lumini s-a risipit deasupra cetății și a taberei în care erau oamenii lui. Erau prea multe ca să fie ceea ce sperase el. Din câte auzise din bătrâni, Dumnezeu rareori cobora însoțit, iar atunci când o făcea, mai mult de doi îngeri nu erau cu el. Dădu și mai tare pinteni cailor.
 Acum, din fuga calului, lui Arfacsad îi părea a fi câteva zeci de lumini care se opriseră deasupra taberei lor. Se gândi la Cansala care era cu celelalte femei și câțiva copii în zona bucătăriei, zonă care tocmai fusese mutată în stânga intrării în cetate și deasupra căreia se afla o lumină care cobora spre pământ un con de lumină galben-verzui. Și din celelalte lumini coborâte din cer, ploua aceeași lumină însă cu nuanțe diferite. Și-au ales zone cu oameni și le încercuiesc, își spuse Arfacsad. Dar oare de ce? Ce se întâmplă? Își bătea nebunește armăsarul pentru ajunge mai repede. Să ajungă la Cansala... Să vadă dacă e bine, dacă toți ceilalți sunt bine.
 Cum se apropia, începu să vadă că în zona de dinafara zidurilor se produsese o mare agitație, dar că nimeni din cei care încercau să scape din lumina care i-a înconjurat nu reușea. Cei care încercau, cădeau imediat la pământ ca secerați de ceva nevăzut. Arfacsad trebui să treacă o văioagă prin care în anotimpul ploios un râu își făcea cursul și care acum era aproape secat. Când ajunsese pe malul celălalt, observă că nimeni dintre cei din afara zidurilor nu mai era în picioare. Toți erau culcați la pământ, dar nu putea spune dacă erau vii sau morți de la distanța aceasta. Nu mai avea mult și ajungea, însă luminile nu plecară încă. Nici măcar nu și-au retras cercurile de culori pe care le formaseră în jurul oamenilor săi. Se gândea la Cansala pe care o dorea bine, de la care nu vroia altceva decât dragoste și un copil. Doamne, nu mi-o lua chiar acum! E sufletul cel mai pur din câte am văzut. Nu-mi lua oamenii, nu mi-i ucide! Sunt toți oameni buni și cu gânduri curate. Cu ce am mai greșit și de data aceasta?! Gândul și spaima potopului erau încă vii în sufletul oamenilor care nu mai trăiau sub amenințarea apelor, ci sub amenințarea unei neașteptate furii divine care tocmai se producea acum sub ochii lui Arfacsad, fără să poată face nimic, fără să se gândească la un motiv anume pentru care ar putea fi pedepsiți din nou.
 Când era aproape de tabără, culorile s-au retras spre luminile puternice care au început să se înalțe și să pălească spre portocaliu, după care au dispărut ușor în aerul amiezii ca și cum n-ar fi fost. A sărit din fuga calului spre oamenii care zăceau pe jos, disperat că a rămas singurul viu dintre ei. Dar nu. Suflau, însă oricât i-ar fi zguduit, niciunul nu se trezea. A alergat spre bucătărie unde a găsit-o pe Cansala în aceeași stare ca pe toți, dormind pe jos cu un cuțit în mână. A dat înconjur turnului, dar, la o primă inspecție, nimeni nu părea să fi căzut de pe schele. În interiorul lui era aceeași situație. Toți oamenii erau la locul lor de muncă. Se găseau pe schele bărbați care lucrau la așezarea pietrei, femei care le dădeau de mâncare, copii care le cărau apă. Nimeni nu pățise nimic, nici măcar nu se loviseră. Nu se vedea picătură de sânge pe nicăieri. Ce să fie asta? Înseamnă că Dumnezeu nu i-a ucis cu foc. Nu a făcut decât să-i sperie și să-i adoarmă. Dar de ce? Și când se vor trezi? Arfacsad avea convingerea că se vor trezi, gândul care-și făcea drum tot mai mult spre suprafața conștiinței lui tulburate de eveniment era dacă vor mai fi la fel atunci o vor face.