CĂLĂUZA - 6

 Și totuși... în care dintre realități se afla de fapt? În cea în care era un adolescent care-și aștepta menirea pe acest pământ uitat de zei într-un colț și mai uitat din univers? Sau în cea în care era un spirit capabil să perceapă și alte culori decât cele pe care le putea vedea ochiul uman, în care putea percepe și alte ființe decât cele pe care era obișnuit să le vadă? Nici el nu știa ce e cu el, dar simțea că totul se va lămuri cât de curând.

 - Realitate în care te afli acum începe să devină cea naturală în care ai fost creat, o auzi ca prin vis pe bunica lui vorbind. Cine ai fost nu mai este important. Cine ești de acum în colo este esențial. A trebuit ca să te naști pentru a-ți da singur seama de realitatea cu care se confruntă aceste suflete care au ales să se încarneze pe această planetă.

 - Vorbeai de o robie. Care să fie aceea?

 - Este robia fricii. Nu de puține ori ai experimentat-o și tu, iar eu, la rândul meu, în tinerețe. Este un sentiment care nu avea ce să caute în acest univers. Dar uite că este. Toate ființele de pe această planetă suferă la un moment dat de aceasta. Unele trec peste ea. Își înving frica. Este cazul meu și cazul bunicului tău. Din câte văd eu, și tu ai început să uiți că există. Cei care suferă de frică suferă de moarte, și cine suferă de moarte este pierdut.

 - Încep să-mi aduc aminte. Sentimentul acesta a fost implantat aici de către o zeitate răzbunătoare care nu a reușit să treacă peste propriile neajunsuri. Nu a putut evolua, deși pământenii toți cred că a făcut-o. Este inadmisibil!

 - Suntem aici să schimbăm situația. Cei care nu se tem de moarte, rămân ceea ce sunt: ființe libere, spirite pure capabile de lucruri minunate, de a se deplasa dintr-un colț în altul al universului în mod instantaneu, de a trece dintr-un univers în altul. Și totul pentru a experimenta, pentru a învăța, pentru a evolua.

 - Oriunde, dar nu aici.

 - Dar nu aici, așa este. Acum vezi?...

 - A trebuit să ne naștem, ca să ne putem intra în acest loc.

 - Trebuie acționat din interior. Dacă părăsim orbita Lunii, nu mai este cale de întoarcere.

 - Câte suflete sunt captive?

 - Câte suflete se tem de moarte? Gândește. Tot atâtea sunt captive.

 - E vreunul pierdut?

 - Niciunul. A fost inventat iadul pentru ca frica celor vii să fie alimentată la nesfârșit. Toate sufletele care sunt captive, acolo se află. Suferind. Plângând. Implorând.

 - Cum de i-a copleșit frica? Sunt semeni de-ai noștri. Puternici, nu?

 - Sunt semeni de-ai noștri, dar mai slabi. Cei care intră în materie sunt fie la început, fie destul de avansați. Dar cei avansați sunt puțini și au plecat cu toții. Aproape...

 - Îmi amintesc, bunică. Regula este ca fiecare să uite de unde a plecat, pentru ca jocul să fie verosimil, iar experiența de folos, purificatoare cu adevărat. Trăirile trebuie să fie autentice. Cum altfel ar putea evolua un spirit, știind că totul nu este decât o iluzie?!

 - Să mai lămurim un lucru. Eu nu sunt bunica ta. Mă cheamă însă Maria. În fine, nu mai sunt bunica ta. De fapt, tu ești cu mult mai bătrân decât mine, iar locul de unde vii este cu mult mai elevat decât al meu. Tu te-ai coborât la nivelul meu din care am plecat apoi amândoi. Eu nu m-am ridicat. Nu încă.