Faceți căutări pe acest blog

vineri, 20 mai 2016

PÂNĂ CÂND MOARTEA... - 8

 Lilith adusese moarte atâtor oameni, însă ea însăși nu știa cum este să treci dincolo decât din auzite. Nu se așteptase ca să fie asistată de către cineva. Ea putea muri și singură. Ea nu avea o moarte a sa. Dar nu se gândise că primele impresii vor fi ale unui întuneric total și ale unor zgomote pe care nu le putea identifica. Așteptă să vadă cine o va întâmpina acolo unde trimisese atâtea suflete.
 Dar nu veni nimeni. În toate aceste sute de ani, aproape milenii, oare nu-și apropiase pe nimeni care să-i fie alături acum? Toți păreau a înțelege ceea ce li se întâmplă și acceptau, în cele din urmă, fericiți să se întoarcă la casa lor adevărată, la locul din care au plecat inițial. Nu aveau de ce să-i poarte pică. Suflete nemângâiate nu există pe lumea cealaltă decât în literatură și în unele filme.
 Fiindcă tot ceea ce experimenta nu-i era cunoscut, fiindcă nicio secvență din ceea ce percepea acum nu-i spunea că ar fi altceva, ajunsese la concluzia că asta însemna că nu se afla încă dincolo, că încă mai avea o legătură cu lumea pe care credea că o lăsase în urmă. Era posibil ca una dintre subalternele sale să nu-și fi făcut treaba din nou? Și dacă fiica ei intervenise și nu o lăsase să plece așa cum ar fi dorit ea? În fond, ea fusese pe scaunul din stânga. Ea conducea sufletele muritorilor acum. În plus, nu știa că ar vrea să părăsească acest loc în care nu se mai simțea ea, în care nu se mai regăsea, cu care nu mai avea nimic în comun. Cu siguranță ea a fost cea care a împiedicat-o să se odihnească. După atâta zbucium în acest univers, dorea o clipă de liniște autentică. Liniște aproape de tatăl Marei, dacă și el va fi de aceeași părere.
 - Îmi pare rău că ți-am dat planurile peste cap, îi spuse Mara când își reveni, într-una dintre vizitele ei la spital. Nu puteam să te las să pleci atât de devreme.
 - Te înțeleg... Dar pentru mine nu este devreme. De fapt, chiar asta vreau să se întâmple după atâta timp.
 - Dar... încercă Mara să-și exprime ceea ce simțea, însă nu-și găsea cuvintele.
 - Relația cu tine, spuse Lilith, acum mi se pare câștigată. Nu mai avem cum să ne urâm una pe cealaltă nici chiar dacă ne-am dori-o.
 - De fapt, spuse Mara cu un zâmbet care ascundea și un regret la faptul că mama ei gândea în acești termeni relația lor, eu nu am simțit decât singurătate în tot acest timp. Un gol imens care s-a umplut cu altceva. Cu toate acestea, te-aș mai vrea lângă mine.
 Lilith reflectă un moment, după care spuse:
 - Acum știi foarte bine ce reprezintă această viață în acest univers. Ceea ce dorești tu este condus de un egoism al unei fiice care, redescoperindu-și mama, crede că s-a redescoperit pe ea însăși și nu vrea să se abandoneze. Dar, uită-te bine în tine și recunoaște că nu este așa. În plus, îmi place să cred că tatăl tău mă așteaptă. Ba chiar sunt sigură de asta.

vineri, 13 mai 2016

PÂNĂ CÂND MOARTEA... - 7

 - Mamă, insistă Mara, ești atentă la ce-ți spun?
 - Sigur. Ai spus că este acasă și ne pregătește prânzul.
 - Nu, mamă, spuse Mara zâmbind puțin trist, înainte de asta. Am zis... și apoi făcu o pauză ca pentru a-și aminti ceva, ceva de mult uitat, o cvasiamintire care era și nu era a ei. Era o amintire foarte îndepărtată. Atât de îndepărtată, încât nici nu-și dădea seama dacă era una dintre amintirile sale. Lucrul de care parcă își dădea seama era că parcă mai trăise asemenea momente, ba poate chiar pe aceleași. Dar când și unde, nici ea nu putea ști. Și totuși acel ceva pe care nici nu-l putea defini se instalase în conștiința sa, o rupse de ea însăși, dar în același timp o reîntregise cu o parte a ei pe care o simțea mereu latentă. O latență lipsită de substanță, de prezență.
 - S-a întâmplat ceva, spuse femeia, iar Mara nu sesiză dacă era vreo intonație interogativă sau nu în tonul ei, și asta pentru că intonația nu era acolo.
 - Da, mi se pare și mie, afirmă destul de confuză. Dar... mi se va lămuri...
 - Ți se va lămuri, spuse mama ei în timpul în care și ea afirmase același lucru.
 Mara o privi nedumerită, dar cu certitudinea faptului că universul acesta, sau mai degrabă mama ei, nu va păstra pentru mult timp misterul cu care o înconjură.
 Coborâră ca să ia mașina, pentru a ajunge în Brugges, acolo unde Ilarie pregătea prânzul.
 - Nu este mult. E o călătorie de cel mult o oră jumătate spre apus, se simți Mara nevoită să spună când se urcă la volan.
 Își privi mama. Era mai obosită ca oricând. Nu o mai văzuse așa niciodată, pentru că nu mai fusese niciodată atât de obosită de viață.
 După ce ieșiră din oraș, când intrară pe autostradă, femeia se simți foarte în vârstă și dornică mai mult decât oricând să nu lase lucrurile nespuse, nelămurite. Ea avea să joace rolul acelui univers care să-i dezvăluie fiicei ei misterul pe care i l-a ascuns de atâta timp. Trebuia să vorbească, deși, după ce-și dădu seama că fata este îndrăgostită de Ilarie și-i transferase ei rolul acesta pe care-l juca de secole, vorba părea inutilă. Dar știa că nu mai are mult de trăit, că peste câtva timp, aproape de intrarea în acel orășel în care ea nu va păși niciodată în această formă, un fermier neglijent a lăsat o poartă deschisă pentru ca un cal să poată ieși în voie și să intre pe stradă exact când planificase ea.
 Când începuse să vorbească, Mara își dădu seama la rândul ei că vorbele mamei sale erau inutile, dar că se cereau rostite. Vorbele din ea care urmau să fie spuse aproape că urlau și, deși nu căpătaseră formă materială încă, Mara le auzea. Nu avea sentimentul că știe ce urmează să articuleze femeia. Chiar știa, dar nu făcu nimic pentru ca să o oprească. Nu avea rost. Trebuiau să fie, chiar și în acest ultim ceas, mamă și fiică. Chiar dacă pentru prea puțin timp.
 - Eu nu sunt o mamă normală, începu ea să-i spună Marei. N-am fost niciodată. Dar în ultimele treizeci de minute voi fi. Dintotdeauna mi-am dorit un copil pe care să-l fac fericit și uite ca a venit momentul pentru ca dorința mea să se îndeplinească. Ți-am transferat ție toate atribuțiile mele. E o muncă pe care o vei putea duce. E o muncă pe care trebuie s-o facem, pentru că așa am ales noi oamenii. Cu mici excepții, nu alegem noi momentul în care ne întoarcem la adevărata noastră casă, dar toți alegem să o facem. Este parte din jocul acestui univers. Și apoi, tuturor ne este dor de casă, la un moment dat, nu-i așa? Mie nu mi s-a făcut încă dor, dar tu trebuie să ai parte de ceea ce iubești. Pe locul pe care stau eu, trebuia să fii tu, dar îmi stă în putere să fac acest schimb. Simt o urmă de tristețe în tine. Să nu fii tristă. Moartea nu este o suferință decât pentru cei care rămân în urmă, și nu din vina lor. Când se nasc, regula este să uite de unde pleacă, pentru ca tot ceea ce trăiesc să fie autentic. Este firesc. Vei constata asta în timp. Nu ai multe de făcut. Prin poziția mea, am avut posibilitatea să călăuzesc înapoi spre casă doar pe cei care s-au desăvârșit în acest univers. Tatăl tău a fost unul dintre cele mai pure spirite, deși a ales să fie anonim în această lume. Altele s-au opus anonimatului. El... nu. Să nu fii tristă. De fiecare dată găsim dincolo mai multe persoane dragi decât lăsăm în urmă. Tu vei trăi atâta timp cât vei considera că-ți este necesar. Dar, ține minte: moartea poate fi veșnică, dragostea, nu. Toate dinaintea mea au respectat regula duratei șederii pe acest pământ. Nimeni nu vrea să trăiască veșnic, dar toți vor să mai stea puțin. Și tatăl tău ar mai fi vrut. Nu s-a putut. Și nu se poate, pentru că toți își au stabilit momentul plecării, de care nu știu, dinaintea venirii. Eu știu însă că tu vei schimba această regulă de mii de ani. Am să fac tot posibilul ca deciziile să nu-ți fie contestate. Să știi că iubirea dintre mamă și copilul ei poate fi veșnică, spuse Lilith în timp ce Mara se uita tot mai mult la ea, lăsând strada să-i aducă orice avea să-i ofere. În cazul meu, chiar este, spuse femeia zâmbind când copitele calului trecură prin parbriz.

sâmbătă, 7 mai 2016

PÂNĂ CÂND MOARTEA... - 6

 - M-am născut de foarte mult timp. În același oraș minuscul în care te-ai născut și tu. Am avut o viață foarte fericită, dar am fost răsfățată. Toată viața nu am făcut niciun lucru bun. Eram mai rece decât universul nepopulat de facere. Asta a atras după sine și o răceală în fața propriei morți. Am avut un accident și mi s-a spus că nu voi mai trăi. A făcut-o o doamnă care a apărut lângă patul meu. Eu nu am spus nimic, dar ea a simțit golul și răceala din mine. S-a înspăimântat pe loc și apoi s-a bucurat mai mult decât mă așteptam. Mi-a pus mâna pe frunte și am știut instantaneu ce am de făcut. Nu mi-a plăcut, nici nu mi-a displăcut. Era ceva ce trebuia făcut. Simțisem că mi s-a oferit rațiunea de a fi. În fine, ce s-o mai lungesc? Lumea în care eu funcționez se ghidează cam după aceleași reguli ca și lumea în care te-am adus. Avem și noi subalterni care nu-și fac treaba așa cum trebuie, iar Ilarie este consecința acestei superficialități. În singurul meu moment de... hai să nu-i spun slăbiciune, ai apărut tu. A fost un moment de senzualitate. Încep să nu-l mai regret. Ilarie acesta pare un om potrivit pentru tine, iar tu cred că alegi bine. Nu am motive să mă îndoiesc de acest lucru. Ești o femeie în toată regula și sper din tot sufletul să fii fericită. Dacă seamănă cu tatăl său, și știu că așa este, nu am decât același motiv de îngrijorare decât pe cel despre care ți-am spus când ne-am întâlnit în Atomium. De aceea am luat o hotărâre, dar trebuie să fii și tu de acord...
 Femeia așteptă destul de mult timp pentru ca tânăra să se hotărască:
 - Cred că deja știi ce vreau, mamă, spuse Mara, întinzând mâna ei să o prindă pe a mamei și privind-o în ochii aceia de ai căror adâncime nu mai fusese conștientă până acum. Era același negru care-i înconjura și pe care Mara acum îl observa. Pe măsură ce mâna mamei ei înainta spre ea, începea să înțeleagă faptul că nu se aflau nicăieri. Erau într-o dimensiune în care nu exista nici timp, nici spațiu, nici Dumnezeu, nici diavol. Nimic din toate acestea nu mai existau. De parcă nici n-ar fi fost vreodată. Era în punctul când nimicul nici nu începuse încă.
 Îi atinse capul cu mâna și o lacrimă îi căzu Marei pe obraz. Femeia o prinse și i-o dărui:
 - Atâta timp cât vei dori, ea nu se va usca. Ține-o unde vrei. Nu vei avea niciun dușman în acel univers, decât pe tine însăți. Cel care te va însoți va fi nemuritor până va decide altceva. Tu vei fi în aceeași situație. Misterele din viața ta vor fi, de acum, de cu totul altă natură.
 Lumea în jurul lor începuse să capete contururi cunoscute, dar în alte culori decât avusese până atunci.