Faceți căutări pe acest blog

luni, 27 iunie 2016

CĂLĂUZA - 3

 Alex o întrebase de multe ori de ce era așa de rece cu Matilda, iar răspunsul veni ca unul pe care îl știa deja. Preocupările lor erau extrem de diferite, iar mai târziu, pe când avea zece ani de existență în această lume, Maria insistă să-i spună mamei sale că îi este extrem de recunoscătoare că l-a adus pe el pe lume.
 - Noi doi nu am venit doar pentru a trăi experiența vieții în acest univers. Avem alte lucruri de îndeplinit. Robia pentru noi nu a fost printre opțiuni. Dar toate la timpul lor, îngerașule.
 „Bunica asta are un mod ciudat de a descrie relațiile. Iar viața pentru ea nu e doar viață, așa cum o vede mama.” Asta gândea Alex odată, în timp ce se plimbau prin pădurea din spatele casei bunicii. Aceasta nici măcar nu se uită la ceas și-i spuse că va ploua și că trebuie să intre în casă. Cum intraseră, cum începuse o ploaie de vară cu strop imenși. Cu siguranță bunica asta știe mai multe poate chiar și de cât Doamne Doamne.
 Adolescența lui începuse cu interesul pentru universul exterior atmosferei planetei. Fetele erau o distragere pasageră, o satisfacere a unor nevoi ale trupului care-l bulversau la început, dar pe care a învățat să le satisfacă pentru a-și vedea mai departe de ale sale. Nu o singură dată își întrebase tatăl dacă vehiculul său de serviciu nu putea ajunge pe Lună sau pe Marte, dacă nu cumva pe Titan.
 - Mașina mea chiar este una specială, Alex. Sunt doar cinci de acest fel în toată lumea, îi spuse el într-un acces de sinceritate pe care-l regretă pe măsură ce cuvintele îi ieșeau pe gură. Dar nu poate ajunge acolo unde vrei tu. Telescopul este singura ta variantă.
 Îl întrebase despre programul spațial al Națiunilor Unite, despre abandonul stației selenare de la sfârșitul secolului al XXI-lea, dar nu primi niciun răspuns concret.
 Și la ce să se aștepte?! Tatăl său nu fusese niciodată prea comunicativ cu el. De ce ar fi început acum să fie altfel? Matilda tot îi spunea că de vină era meseria pe care acesta o avea și care-i impunea secretomania de care îl acuza, dar Alex știa: era posibil ca nici să nu fie copilul lor, deși chiar și Maria insistase în a-i spulbera asemenea gânduri care nu-i făceau bine. Dar nu, ceva îi spunea că are dreptate.
 - Dacă doar m-au făcut, bunico, asta nu-i face în mod automat și părinții mei, îi spuse Alex Mariei într-o zi de vară, pe când luau masa împreună sub nucul cel vechi.
 Era o masă delicioasă, cum numai Maria știa să prepare. Ea nu avea sintetizator de proteine și nici vreun Bucătar de generația a treia care să-i facă mâncarea.
- Poate că ai dreptate. Dar, cu toată distanța, o umbră de decență e bine că păstrezi. Altfel nici nu se poate. Pe acest aspect să nu-l schimbi.

luni, 20 iunie 2016

CĂLĂUZA - 2

 - Oamenii au potențial, tată, dar ceva îi ține pe loc, spunea Alex la cinele la care participa și Victor uneori. Nu ar fi rău ca noi, tinerii, să schimbăm modul de abordare a lumii și să încercăm să devenim ceea ce ar trebui să fim.
 - Și ce anume ar trebui să fim?
 - Ființe libere, dintre acelea care să nu aibă nevoie de vehicule să se miște dintr-un loc în altul. Dintre acelea care ar putea lua legătura cu alte ființe din celălalt colț al galaxiei. Ființe de lumină.
 - Trebuie să am o convorbire cu mentorul în legătură cu programa pe care o urmează la filozofie? întrebă Victor cu o urmă de umor în glas.
 - Voi, adulții ăștia, luați totul așa în derâdere?
 - Voi, adolescenții ăștia, luați totul așa în serios? Mai bine ai merge mâine la Maria. Este foarte bolnavă și nu știm cât o mai duce.
 Alex lăsă furculița jos și se uită la mama sa care încuviință. Știa că suferă și ea, chiar dacă Maria avea 110 ani. În fond, era mama ei. Niciun om nu e făcut să trăiască veșnic. Cel puțin atâta lucru știa și Alex.
 Totuși, cu toată vârsta ei și cu toată suferința prin care trecea, Maria nu-și pierduse un moment veselia care o dominase de când se născuse. Dovadă era că Alex nu știa mare lucru despre această suferință. Maria fusese un copil vesel, o mamă veselă și o bunică și mai veselă. Parcă nimic nu-i putea șterge zâmbetul de pe buze. Nici la moartea soțului ei nu reușise să stoarcă măcar o lacrimă. Alex simțise întotdeauna că bunica lui știe mai multe decât s-ar cuveni sau, în orice caz, mai multe decât știe toată lumea. Iar el era slăbiciunea ei de când se născuse. Fusese prezentă la nașterea lui, lucru pe care Alex și-l amintea perfect. Era ciudat, da, știa și el asta, dar n-avea ce face. Era prima lui amintire: o față blândă care spunea ceva de neînțeles, într-o limbă pe care nu o vorbea încă. Dar pentru el era limpede că acele cuvinte erau de alinare și de asigurare că totul va fi bine, că lui nu i se poate întâmpla nimic rău atâta timp cât ea era prin preajmă. Și era mai tot timpul prin preajmă. În primul rând, Maria nu stătea departe. Șușara era la numai nouă kilometri de orașul lor. Se ajungea extrem de ușor. Automobilul nici nu apucă să se ridice, că imediat trebuia să se așeze în curtea Mariei. O vizita des, aproape săptămânal, mai ales de când cu moartea bunicului.
 Deși Matilda suferea autentic pentru viața mamei sale, pentru Alex fusese clar de când își cunoscuse mama că nu aprobă felul de a fi al Mariei. Nu că acesta ar fi fost prea bine definit în mintea lui de copil, dar distanța dintre ele era evidentă chiar și pentru străini. Mai târziu, la adolescență, înțelese Alex că, de fapt, lumile celor două erau din dimensiuni diferite. Maria parcă trăia într-un basm, pe când Matilda, în lumea reală. Uimirea și mai mare fusese atunci când își dădu seama că centrul universului ei era el însuși, nu mama sa, nu copilul ei, ci nepotul. Și că, de fapt, basmul era cel real.

vineri, 10 iunie 2016

CĂLĂUZA - 1

 Era un decembrie fără zăpadă. De mult nu mai văzuse Alex așa ceva. Nu că era prea bătrân pentru a fi avut ocazia să asiste la numeroase ierni pline de zăpadă sau zgârcite cu precipitațiile. Nicidecum. Era un adolescent cam ca toți adolescenții perioadei sale. Ei bine, poate nu chiar ca oricare alt adolescent. Era mai visător decât restul colegilor din tot liceul și veșnic îndrăgostit. Problema lui, și nu numai a lui, dacă tot veni vorba, era că era prea cu capul în nori. Nu iubea de fiecare dată aceeași fată din liceu, nici din oraș, nici nu se încurcase, cum cu siguranță ați auzit că se mai întâmplă, cu vreo văduvă bine conservată care-l storcea de tinerețe. Nu. Era cu capul în nori la propriu. Îi plăceau stelele la nebunie și toți știau că va deveni astronom. Asta era dragostea lui.
 Dacă vă închipuiți că un astfel de adolescent este așa cum ați fost dumneavoastră, fidel până la lacrimi primei iubiri, da... vă înșelați. Vega fusese prima lui dragoste și asta până la Beetleguese. Apoi trecu la planete. Pe Jupiter o descoperise la șase ani, atunci când a avut primul telescop mai înalt decât el. Apoi a fost Saturn. Asta mai târziu, atunci când telescopul pe care îl deținea și acum îi oferea imaginea inelelor în toată splendoarea lor și când putea vedea cu el norii de pe Titan. Însă, de ceva timp, se stabilise la Marte pe care nu o mai scăpa din ocular când avea ocazia. Ea este actuala lui iubită și nici Iolanda nu-i putea rivaliza decât în serile înnorate și când Marte se afla sub linia orizontului. Dar atunci Alex stătea tot în observatorul pe care i l-a construit tatăl său, pretinzând că are de calibrat ceva. Calibra mai mult de curiozitate și pentru a ucide timpul care lui i se părea a fi mort.
 Îndrăgostirea aceasta de stele a îngrijorat-o mai ales pe Matilda, mama lui Alex, care ar fi vrut ca să fie un adolescent normal, dar de când se închidea în observator și Iolanda îi ținea companie din când în când, știa că nu are de ce să-și facă probleme.
 - Radicali cu siguranță nu rezolvă ei acolo, spunea tatăl lui Alex în rarele momente când era acasă și nu plecat în vreo misiune de-a lui despre care nu spunea nici Matildei. Și avea dreptate.
 În rest, Alex era un copil normal. Avea note mari, mai ales la științele exacte, dar și la cele inexacte, cum ar fi filozofiea. Mentorul în grupa căruia era, împreună cu Iolanda și alți doi indivizi obscuri, spunea că este un elev de care poate fi mândru. O prietenă avea, mânca haotic și foarte mult și mai mult în cantina școlii unde meniul roboților concura cu mult sintetizatorul lor de proteine din bucătăria lor care nu a mai avut rețetele upgradate de câțiva ani. Sport făcea în orele de la școală și mergea la o sală de baschet ridicată de curând lângă casa lor, reminiscență a vechilor apucături electorale, pe cale de dispariție acum.
 Avea dispute cu tatăl său mai ales, dar erau dintre cele constructive, pe teme filozofice și religioase. Alex considera rasa umană capabilă de mari realizări pe care încă nu le-a atins. Victor, dimpotrivă, credea că omenirea a pierdut startul. Era dezamăgit că toate planurile de colonizare a spațiului eșuaseră și că Biserica încă ocupa un rol important în viața pământenilor.

vineri, 3 iunie 2016

PÂNĂ CÂND MOARTEA... - Ultima

 Mara plecă cu umbră de regret în suflet de la spital. Umbra aceea era ca una din miez de primăvară, o umbră a unui soare care caută zenitul printre ramurile cu flori și care știe că insistând cu căldura lui, nu va face decât să le coacă la timp.
 Se urcă în mașină, convinsă ca mama ei își va urma drumul pe care ea însăși și-l alese. Mara era și mai convinsă că aceasta era alegerea cea mai bună. În fond, obținuse de la această vizită a mamei ei mai mult decât sperase. O recuperase, și asta era cel mai important, pe lângă celelalte câștiguri pe care le avuse în urma vizitei. Unul era noua ei misiune despre care încă nu știa prea bine ce să creadă, dar care-i răsturnase toată filozofia despre viață și mai ales despre moarte. Niciodată nu s-ar fi gândit că moartea poate avea o asemenea față.
 Știa că mama ei nu va accepta ca vreo fostă subalternă să o asiste pentru lumea cealaltă și nici ca fata ei să facă acest lucru. Nu putea alege decât sinuciderea, pentru că la sinucigași moartea nu vine.
 Mara porni motorul și se îndreptă spre casa unde o aștepta Ilarie. Simțea că vor mai trece secole, dacă nu milenii până când se va reîntâlni cu mama ei, undeva, într-un loc la care nici nu se putea gândi acum.
 O găsiseră după o săptămână de la dispariția de la spital. Plecase fără să spună nimănui unde se duce. Își luase numai hainele de care avea nevoie. Se descotorosise de un pardesiu, poate din neglijența celui pentru care nu mai are de ce să mai conteze ceva care înainte era indispensabil. Nimeni de la spital nu o văzuse când ieșise și nici camerele de supraveghere nu înregistraseră ieșirea ei nici din salon, dar nici din spital. Se pare că închiriase o mașină, un Mercedes S Classe cu care mersese până la ocean. Intrase cu tot cu mașină în apă, dar aceasta nu înaintă foarte mult, așa că poliția presupuse că se dăduse jos și-ți continuase drumul. Fu zărită de un vas peste vreo cinci zile, plutind înspre țărmul Angliei și fără nicio urmă de animal marin care să fi rupt din ea ceva. Multe lucruri erau nesigure.
 Cert este că Mara nu i-a făcut funeralii religioase mamei sale. Era convinsă că nu și-ar fi dorit așa ceva. Ea nu ar fi putut fi afiliată niciunei religii. Nu avea cum, mai ales că o respinsese toată viața ei, din câte își dădu seama Mara. Împreună cu Ilarie o incineră și adunase cenușa într-o urnă pe care o ținu până la revelion deasupra șemineului noii ei case din Brugge. După întâi ianuarie, călători pe toate cele cinci continente unde îi aruncase câte o parte din cenușă. Pe o parte o trimise în spațiu prin mijlocirea unor astronauți ruși, iar cea a mai rămas a fost îngropat în pământul orașului în care s-a născut acum sute de ani în urmă. Despre această ultimă acțiune, Mara nu știa dacă i-ar fi plăcut mamei sale. În fond, după numele ei, nici nu știa dacă povestea pe care i-a spus-o a fost adevărată. Ilarie tindea să creadă că nu este așa. În definitiv, ce mai conta? Important era că Mara se simțea încă legată de acest orășel uitat de lume din Moldova și, dacă o parte din mama ei era acolo, se simțea parcă în siguranță. Se simțea acasă, iar așteptarea de secole care preceda reîntâlnirea cu mama ei avea să fie suportată mai ușor. O parte din cenușă însă era cu ea. Păstrase câteva fire pe care le inserase într-un colier pe care și-l atârnă la gât și la care își duse mână în timp ce sorbea din cafeaua cea mai bună din capitala Europei, așa cum îi plăcea ei să creadă. Acordurile celui de-Al doilea vals se auzeau undeva într-o depărtare pe care nu o putea identifica.