Mergea să-l
aducă. Nu știa cât va dura. Nu știa dacă va reuși. Merita însă
să încerce. Era singura lui rudă pe care ar fi put să o cunoască.
Era singurul om care parcă striga la el, de acolo de foarte departe,
ca să-l cunoască. Între ei era o legătură pe care nu o putea
descrie și care nu avea bariere. Ar fi putut, credea Nemi, să-și
simtă bunicul de la o distanță la care nu se putea gândi nicio ființă și nici Dumnezeu. Era o legătură pe care uneori o simțea fizic. De
aceea ceva îi spunea că Andrei vrea să fie găsit, că ar vrea să
se întoarcă, dar că poate aștepta un impuls, o chemare din
adâncuri, de la cineva anume, iar acel cineva nu putea fi
decât singura ființă cu care mai avea o legătură în acest
univers: Nemi.
Udefijii l-au
anunțat după trei ore că se apropie de stația găurii negre. Deși
gravitația era cu siguranță cu mult mai mare decât ar fi crezut
Nemi, motoarele performante ale udefijilor compensau fără cusur.
Nimic nu se simțea. Nicio schimbare. Totul era ca în momentul când
au părăsit stația de pe planeta natală a acestor ființe.
Se ridică din
scaun doar când semnalul luminos i-o permise și se deplasă către
căpitanul navei pentru a-i mulțumi.
- Mergeți cu
succes, domnule. Nu mai zăboviți. Universul în care plecați, cel
vecin cu al nostru, trece prin schimbări extraordinare. După ce el
își va fi încheiat ciclul, urmează al nostru și încă un pas
spre atingerea conștiinței totale. Vă așteptăm cu nerăbdare
înapoi. Orice pierdere a universului nostru ne costă extrem de
multe veacuri de întârziere în atingerea stadiului de
conștientizare așteptat. Și nu vă faceți griji, nimic din
univers nu se pierde. Mai devreme sau mai târziu, veți fi înapoi.
Dar mai bine mai devreme.
- Și eu îmi doresc să vin înapoi cât mai repede posibil.
Chiar și-ar fi dorit asta extrem de mult. Și-ar fi dorit nici să nu fi
plecat în această călătorie care nu avea niciun orizont limpede.
Ar fi putut să pună pe altcineva s-o facă, dar oricine altcineva
nu ar fi reușit în această misiune. Nimeni altcineva. Ca de foarte
multe ori, și-ar fi dorit să nu fi fost în situațiea în care se
afla, dar parcă numai acum și-o dorea sincer alta. Nu dorea să plece, dar în același timp dorea. Nemurirea îi
oferea avantaje incredibile, inimaginabile, dar parcă în acest
moment ar fi vrut să meargă să întrebe și el de ce sunt toate
cum sunt. Și totuși nu putea. Era mai atras de dorința de a-și
aduce bunicul înapoi și de a-l întâlni, decât de cea de odihnă.
Știa, de aici, de departe, că Andrei gândea la fel.
Trecu prin tubul care făcea legătura între nava udefijilor și stația
găurii negre. Pășea încet, oarecum speriat de ceea ce urma să se
întâmple. Era a doua oară când i se întâmplă să fie speriat.
Prima dată fusese atunci când se născuse. Tot timpul cât a fost
în pântecele mamei sale a fost conștient de ceea ce i se întâmplă,
însă nu înțelegea. Nu i-a scăpat nimic. Auzea zgomote, dar nu le înțelegea. Erau înfundate, uneori armonioase. Dar, după o perioadă,
universul în care apăruse începu a se convulsiona și apucă pe un
drum la capătul căruia nu știa ce va găsi. Momentul acel dintre
primul spasm și contactul fizic direct cu lumina și frigul a fost
teribil. Incertitudine, frică, spaimă, regret, alunecare,
incapacitate fizică, senzația de sufocare atroce, durere în zona
pieptului, durere, durere, lumină, tăcere. A fost un bebeluș care nu a plâns când a fost scos din pântece, atât era de
uimit și speriat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile indecente vor fi șterse.
Mulțumesc.