UN SFÂRȘIT ESTE ÎNTOTDEAUNA UN ÎNCEPUT - 6

 Așa era și acum. Dar frica a dispărut mai repede decât atunci. Nici nu a ajuns la capătul culoarului, că nu mai simțea nimic din ceea ce a experimentat la intrarea în el. S-a liniștit și și-a spus că trebuie să facă acest lucru, pentru că altfel nu va avea liniște o veșnicie. Iar veșnicia, își dădea și singur seama, era greu de suportat cu o povară pe suflet. În stație se aștepta să fie întâmpinat de una dintre ființele cu care se obișnuise de acum, dar văzu doar un robot care semăna cu un udefij. Asemănarea era evident intenționat relativă pentru ca cel care interacționa cu el să nu uite cumva cu cine are de-a face. Nu-l trecu niciun fior la vederea lui. Fu îndrumat către o încăpere unde trebuia să-și dea hainele jos pentru ca apoi să facă o baie. După ce-și spălă trupul acolo la marginea universului, acesta îi fu uns cu o substanță care să înlăture eventualele bacterii care i-ar fi provocat vreo boală cât timp era plecat. Corpul avea să-i fie păstrat într-un recipient în care se afla un lichid asemănător celui amniotic, hrănit prin acest lichid, în timp ce sufletul avea să treacă prin gaura neagră dincolo, în celălalt univers în care îl aștepta pe o altă stație un nou corp pe care să-l populeze pentru ca să meargă mai departe. Desigur, nu știa nimic despre acel corp, pentru că nimeni nu știa nici măcar aproximativ cum arată. Dar nici nu-l interesa prea mult, de vreme ce nu avea să stea în el decât foarte puțin timp, până ajungea și la cealaltă margine a acelui univers. Udefijii comunicau telepatic cu omologii lor din celălalt univers și numai ei știu ce-și spuneau, dar, cum erau discreți de felul lor, nu menționau nimic despre acest lucru. Urma apoi să-și părăsească și acel nou trup pentru a putea călători în formă spirituală i s-a spus, în universul în care era bunicul său. Apoi avea să trăiască fiecare clipă cu deschiderea cuiva care trebuia să treacă de o altă experiență, se gândea Nemi în timp ce era întins în celula în care avea să-i fie păstrat trupul. Deși el nu era omul care să creadă în eficiența altei experiențe, încerca să vadă în acestă nouă călătorie a sa o aventură a spiritului. Acum, la începutul ei, nu reuși decât să se convingă că ceea ce urma să se întâmple cu el, trebuia să se întâmple pentru ca să-și liniștească sufletul. Era spre binele lui. Oare așa ceva simt ființele când mor? se întrebă el simțindu-și sufletul cum îi părăsește trupul.

 De când se știa el, Nemi nu leșinase niciodată, iar niciodată la el însemna extrem de mult timp. Pentru el cuvântul chiar nu se desemantiza. Acum însă, după ce se trezi, își dădu seama că pentru un moment, unul foarte scurt, credea el, starea în care se afundă fără să mai perceapă ceea ce se petrecea în jurul său semăna foarte mult cu ceea ce știa el despre leșin. Da, fusese un timp foarte scurt. Era convins acum, pentru că încă nu avea o formă materială, sau mai de grabă nu intrase în nicio formă materială. Simțea cum este atras către un loc în care îl așteptau niște ființe de o căldură sufletească așa cum nu i-a mai fost dat să întâlnească. Era o prezență mângâietoare pe care și-ar fi dorit-o alături parcă pentru totdeauna, dar nu totdeauna lui, ci pentru acea întotdeauna.

 De când se trezise la această realitate, nu reușise să perceapă nicio pată de întuneric în tot periplul său de când a ieșit din gaura neagră prin care nu-și amintea cum a trecut. Aici totul era luminos. Și așa și este, îl avertiză o voce interioară pe care nu o percepu, dar o simți ca pe destinația lui. Nu erau cuvinte care ajungeau la el, erau senzații pe care le trăia pur și simplu, dar care pentru el erau foarte greu de interpretat la început. Pe măsură ce entitate comunica din ce în ce mai mult cu el, Nemi începea să înțeleagă acest limbaj care nu era chiar inedit. Modalitatea directă de a se întâmpla îl uimea nespus de mult. Faptul că se putea înțelege așa de ușor cu o ființă pe care nu o văzuse niciodată, cu o ființă din alt univers, fără niciun efort intelectual era uimitor. Deci se poate! își spuse el. Asta experimentase și cu bunicul lui, era sigur, numai că la un nivel mult inferior celui pe care-l trăise până acum. Cu cât înainta mai mult în acest univers, cu atât devenea conștient de ceea ce se găsește în jurul său. Începuse să perceapă entități care se aflau peste tot. Aici nu erau planete, după câte se părea, nu erau stele și alte corpuri cosmice cu care Nemi era familiarizat de acasă. Sau mai bine zis, nu mai erau.