O CONTRAISTORIE A UNIVERSULUI CUNOSCUT ȘI NECUNOSCUT - 1

Fu prăpastie ? Genune ? Fu noian întins de apă ?

N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă,

Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,[...]

Dar deodat-un punct se mișcă... cel întâi și singur.

M. Eminescu, Scrisoarea I 

Dar, de fapt, nu era un singur punct, ci erau două, și nu erau puncte. Stăteau în întuneric, dacă ar fi fost să privim cu ochii noștri umani. Numai că nu aveam cum. Nici nu existam și nici nu vom fi existat decât peste câteva miliarde de ani. Desigur, în eternul în care cele două elemente, pentru că, vă repet, nu erau puncte, ființau, eram în stadiul de proiect, dar nici ele nu știau exact ce le va rezerva viitorul în celula aceasta de timp pe care și-o propuneau.

 Și, fiindcă nu erau puncte, trebuie să vă spun ce erau. Erau mai multe puncte care formau o singură linie, ar spune un matematician. Pentru că, ce e linia, dacă nu mai multe puncte la un loc? Ei bine, aceasta era o simplă linie și nu era formată nicidecum din puncte. Era o linie însoțită de altă linie care-i stătea mereu aproape și cu care nu se intersecta niciodată, pentru că nu avea de ce. Se învârteau ambele una în jurul alteia în formă de spirală și între ele aveau niște ramificații care plecau de la una spre cealaltă și înapoi. Erau ca o formă de ADN numai că existau undeva, într-o dimensiune foarte greu accesibilă ființelor omenești și, în înțelepciunea și puterea lor, nu aveau nevoie de nimic. Știau totul. Nu exista secret pentru ei și se simțeau mai mult decât bine în starea în care se aflau. Timp nu exista. Spațiu, prea puțin, dar oricum nu-i deranja. Erau cele două... Mi-e greu să le spun cumva, dar am să le spun entitatea Pi și entitatea Ip, și asta doar de dragul narațiunii, pentru că, sincer să vă spun, nimeni nu are idee de cum îi cheamă, sau dacă îi cheamă într-un fel. Felul de a numi lucrurile este o boală incurabilă a oamenilor. De cele mai multe ori, Ip și Pi înșiși se confundă între ei, de nu mai știu care eu este eu sau tu sau dacă tu este eu sau eu nu mai este eu. Cert este că nici pe ei nu prea îi preocupa situația și nu și-au pus problema să-și dea nume. Nu aveau de ce. Ei nu sunt oameni.

 Dar, uite că, în înțelepciunea lor atât de profundă, le veneau și idei noi. Până acum se îndeletniciră cu multe idei pe care le-au dus până la capătul capătului și fie au rezolvat-o pe fiecare și au înmagazinat-o în memoria lor imensă, fie au continuat-o și au născut, astfel, alte idei. De data aceasta, Pi fu cel căruia îi venise o idee nouă.

 - Uite, a zis Pi, am stat și am chibzuit și mi-a venit ideea jocului.

 - A jocului, spuse mirat Ip sub formă de aserțiune.

 Trebuie să mai știți că pentru ei nu exista noțiunea de întrebare. Ei aveau numai răspunsuri la întrebările pe care nu și le puneau niciodată.

 - Da, jocul. Vreau să creez un univers în care să pun sămânța existenței. Să fie acolo materie.

 - Să fie materie, încuviință Ip.

 - Da. Un univers care să evolueze în timp și spațiu.

 - Să fie timp, mai spuse Ip.

 - Îl vom naște din noi și ne vom juca cu el. Îl vom popula cu corpuri incandescente.

 - De foc, aș dori să fie.

 - De foc, Ip, de foc vor fi. În jurul lor să fie alte corpuri și incandescente de foc, dar mai ales dintr-o materie mai densă. Pe ele ne vom naște noi sub forma unor ființe.

 - Sub forma multor ființe. De toate felurile. Iar toate aceste corpuri și ființe vor fi adunate în grupuri de corpuri incandescente. Tot noi ne vom naște și în aceste corpuri.

 - Fiind așa de multe cum vrem noi, interveni Pi, vor avea o gravitație mare și, de aceea, în mijlocul lor se vor forma, negreșit, niște hăuri energetice imense în raport cu corpurile incandescente. Pe acolo vom pătrunde și vom ieși din jocul acesta al nostru. Fiecare fir de materie va fi noi și noi vom fi fiecare fir de materie. De aceea, tot ce va mișca acolo, pentru că nimic nu va fi stabil, ne va fi cunoscut. Toate elementele vor evolua prin noi și noi prin ele. Va fi ceva... nou.

 - Îmi place acestă ideea a ta, îi spuse Ip lui Pi. Joc. Ființe vom fi noi, împărțiți în foarte multe bucăți, Pi.

 - Desigur. Nu avem de unde să luăm alte ființe, de vreme ce numai noi doi suntem cu legăturile dintre noi. Dar nu ne va veni greu să ne multiplicăm și așa vom trăi experiențe pe care altfel nu aveam cum să le trăim. Va fi o nouă idee grozavă. Joc.

 - Care fie se va termina, fie va continua.

 - Totul depinde numai de noi.

 - Cum noi vom fi fiecare ființă...

 - Și fiecare ființă va fi noi...

 - Legea care ne guvernează pe noi, îi va domina și pe ei.

 - Gândurile devin realitate.

 - Gânduri materializatoare.

 - Să vedem unde ne duce această nouă ideea a noastră.

 - Să fie joc.

- Să fie Joc.

UN SFÂRȘIT ESTE ÎNTOTDEAUNA UN ÎNCEPUT - ultima

 Nu-și văzuse bunicul niciodată, iar acum avea ocazia de a sta de vorbă cu el. Mama sa nu-i facilitase nicio întâlnire cu el. De fapt, Mara, la rândul ei, nu-l cunoscuse, pentru că alesese să plece de pe Terra și apoi din univers.

 Îl treceau emoțiile. Auzise atâtea și atâtea despre el. Lui i se datora starea în care se afla și tot lui i se datorau toate cunoștințele pe care le-a acumulat în decursul a miliarde de ani pe care i-a petrecut în viață. Nici măcar nu știa cum arată, fiindcă în casa lor nu fuseseră pătrate fotografii sau înregistrări cu el. De fapt, nu fuseseră păstrate decât extrem de puține amintiri despre trecut în familia lui. Când te gândeai la capacitatea lor de a transcende timpul, ți se părea inutilă o astfel de îndeletnicire, dar el nu avea această capacitate, iar legăturile familiale erau importante. Nici el nu știa de ce. Poate pentru că nu dorea să facă această trecere singur. Poate că se temea ca starea lui de nemurire dobândită ereditar să nu conteze în fața celui care îl făcuse pe Andrei nemuritor. După atâtea miliarde de ani petrecute în lume, gândul că i-ar fi refuzat răspunsul final nu-l înspăimânta atât de mult pe cât îl înspăimânta posibilitatea de a o lua de la capăt. Într-un fel, avea nevoie de Andrei mai mult decât își dădea el însuși seama.

 Ateriză nava la mică distanță de a lui Andrei care venea deja în întâmpinarea sa.

 - Ai trecut prin destul de multe necazuri ca să mă aduci aici, îi spuse Andrei cu un zâmbet admirativ și rece în același timp.

 - Și cred, totuși, că dacă nu ai fi vrut, nu ai fi venit, spuse Nemi sugrumat de emoții.

 După o pauză în care niciunul nu mai spuse nimic, Nemi se hotărî să rupă tăcerea care-i apăsa mai mult decât soarele roșu gigantic ce amenința să-i înghită.

 - Mă gândeam că poate vrei să vezi cum dispare Pământul în care te-ai născut.

 - Știi bine că pot să văd acest spectacol ori de câte ori doresc... Dar nu cu tine aici... adăugă Andrei privindu-l direct.

 - Îți mulțumesc pentru că mi-ai ascultat chemarea. Am avea atâtea să ne spunem, dar tăcerea a fost mijlocul nostru de comunicare cel mai eficient, nu-i așa?

 - În situația noastră, nici nu poate fi altfel, spuse Andrei privind acum spre Soare.

 Nemi îndrăzni apoi să-l întrebe ceea ce dorea de foarte mult timp:

 - De ce nu ai ținut legătura cu noi, bunicule?

 La auzul apelativului, lui Nemi i se păru că Andrei și-a mișcat puțin capul în direcția lui, dar fusese o mișcare atât de discretă încât nu putea spune cu adevărat dacă a fost o mișcare sau doar o impresie.

 - La momentul în care ai apărut tu, începu Andrei, aflasem deja că în universul nostru există două tipuri de specii de ființe: cele care au pătruns misterul morții și cele care încearcă să-l dezlege. Nu am avut niciodată afinități față de specia noastră, de aceea speciile din această categorie au început să-mi stârnească... nu repulsie, dar un oarecare disconfort pe care am început să-l evit. Secolele mă răciseră destul ca să mă pot aprinde din nou când am cunoscut-o pe bunica ta. Mi-am dat seama apoi că nu aceasta este calea mea și am plecat înainte de a se naște Mara. Am plecat, după cum singur ai văzut, chiar și din universul nostru. Cât mai departe. Dar vești despre voi am avut tot timpul, pentru că, îmi place sau nu, legăturile dintre noi s-au făcut pe vecie și se manifestă peste oricare bariere care s-ar ridica... chiar și în viitor.

 Pe Nemi începu să-l invadeze puțin câte puțin o spaimă care se materializă în cuvinte de deznădejde:

 - Deci... nu ai să vii cu mine? Vei rămâne în urmă.

 - Nu trebuie să-ți faci niciun fel de griji. Cât am fost plecat, am aflat că moartea este unul dintre cele mai simple mistere de rezolvat. Cei care au trecut de acest stadiu se confruntă cu mistere la care specia noastră nici nu a gândit vreodată.

 După o pauză destul de lungă în care ambii priveau Pământul, Andrei îi propuse lui Nemi să mai rămână cu el. Se vor stabili la capătul sistemului solar și vor lua parte, de acolo, la moartea totală a soarelui lor. După aceea, universurile le erau deschise.

 - Dar eu nu vreau să merg în alte universuri. M-am hotărât să-l părăsesc pe acesta fiindcă mi-a ajuns. Nu cred că m-a prins acest statut de muritor. N-am avut niciodată valențe de explorator. Au fost momente când chiar am vrut să plec de tot. Doar dorința de a te întâlni m-a împiedicat. Și, recunosc, spuse Nemi cu o oarecare reținere a unui nepot în fața unui bunic văzut extrem de rar, doream să trecem împreună dincolo. Deja am amânat prea mult. Corpul mi-a obosit, iar sufletul dorește odihnă. Nu știu dacă o voi găsi, dar sunt sigur că nici aici nu mai vreau să stau.

 Andrei îl privi cu delicatețea de care el însuși nu se credea capabil. Avea în față o ființă de care îl legau amintiri de mult pierdute, o ființă inocentă chiar și după miliarde de ani de viață. Nemi i se părea un copil care a obosit de atâta copilărie, care nu se mai vrea pe sine, nici copil, nici matur. O ființă prinsă între două vârste, refuzându-le pe ambele, refuzându-se pe sine.

 - Este rău că nu ai reușit să faci pace cu tine în tot acest timp.

 - Pacea nu mi-a lipsit, dar incapacitatea semenilor noștri de a deveni altceva m-a stors de așteptare.

 - Și, totuși, unii dintre noi am evoluat.

 - Dar extrem de puțini, spuse Nemi privindu-l în ochi.

 - Mai dă-ne timp. Sunt sigur că lucrurile se vor schimba. Noi oamenii avem o capacitate enormă de a fi împreună și de a face lucruri de care nu ne simțim în stare.

 - Poate că tu știi mai multe. Cu siguranță că așa și este, dar eu nu mai pot aștepta. Tot ceea ce sunt refuză această lungă așteptare. Acest dar pe care-l am a fost irosit pe o ființă care nu-l dorea.

 Andrei îi puse mâna pe umăr și-i mărturisi:

 - Nici pe mine nu m-a întrebat nimeni dacă vreau, dar am acceptat cu brațele deschise. Tu nu ai avut cum să refuzi. Când ai fi putut protesta, nu mai era nimic de făcut. Mergi împăcat și fără regrete. Nu dispera, pentru că sunt sigur că ne vom mai întâlni. Mergi cu ceilalți. Sunt frați de-ai tăi și nepoți ai mei. Da, spuse el văzând cât de mira era Nemi. Există mistere și mai apropiate de noi decât ne-am fi închipuit, nu-i așa? Se întâlnesc toți la Polul Nord, la fostul pol adică. Eu voi rămâne martor până la dispariția acestui univers. Nu mai plec nicăieri. Când ne vom întâlni, am să-ți spun despre oameni.

 Nemi îi zâmbi, se urcă în nava lui și, uitându-se pentru ultima dată în această viață spre trecutul său, o întoarse și dispăru în nord.

 Andrei făcu același lucru, numai că el zbură către Sedna pentru a asista la ultime momente ale unei stele din care s-a născut.

UN SFÂRȘIT ESTE ÎNTOTDEAUNA UN ÎNCEPUT - 14

 Coborî apoi în holul hotelului pentru a achita camera și a-și lua cardul pentru nava spre Terra.

 În hol erau mulți oameni care făceau același lucru. Recunoscu printre ei mulți nemuritori. De fapt, majoritatea nemuritorilor alegeau tocmai acest moment pentru a se despărți de această lume materială și a se duce la cel care i-a făcut nemuritori. Așa se întâmpla cu fiecare specie. Toți nu-și mai găseau rostul în univers după dispariția soarelui lor. Foarte puțini alegeau să rămână. Aceia erau aici, în acest hotel, pe această planetă care urma să fie înghițită în întuneric într-un timp foarte scurt.

 Salută pe cei cunoscuți, dar mai multe nu-și spuneau. Era un moment în care nimeni nu dorea să-și deschidă sufletul. Urmau să treacă dincolo și asta îi liniștea și neliniștea în același timp. Aveau aerul celor care urmau să afle adevărul. Nemi nu știa care erau doar turiști în toată această afacere a dispariției Soarelui, dar simțea că erau extrem de puțini.

 Urcă în lift împreună cu alți cinci oameni, trei femei și doi bărbați. La ieșirea din lift, în parcare, fiecare îi strânse mâna celuilalt și se despărțiră cu un zâmbet trist pe buze.

 Nemi intră în nava lui special făcută pentru astfel de evenimente. Nemuritorii puteau supraviețui pe o planetă înghițită de propriul soare, navele obișnuite, mai puțin. Se așeză în scaunul pilotului și o manevră cu grijă afară din parcare. Un șir de nave se întindea ușor din parcarea hotelului spre bolta cerească. Nimeni nu se grăbea. Computerul de bord numără douăsprezece. Mai rămăseseră puțini muritori pe Terra.

 Trecuse pe lângă Pluto care fusese populată la un moment dat și abandonată între timp de teama suflului pe care urma să-l producă Soarele. Planetele gazoase, giganții de odinioară ai sistemului, se dovediseră a nu fi chiar atât de gazoase, pentru că acum nu mai rămăsese decât câte un miez de rocă extrem de dură de dimensiuni mai mari decât Pământul. Saturn nu mai avea inelele pe care le știa Nemi. Jupiter atrăsese spre el toți sateliții săi, chiar și pe cei mari și locuiți cândva. Coloniile de pe Marte erau abandonate de milenii și transformate în praf care se amesteca acum cu lava unor vulcani uriași.

 Pământul era roșu și el. Era de nerecunoscut. Nu mai avea apă, nu mai avea atmosferă, munții cei mai mari erau bătuți de vânturile cosmice. Erau cu totul alții și se distingeau unele vârfuri, palide umbre ale celor de odinioară. De când se născuse el, continentele migraseră care și cum vruseră, dar acum nu mai conta, pentru că oricum nu se distingea decât unul singur, mare și extrem de fierbinte. Ceruse computerului să aterizeze la coordonatele unde fusese cândva Petralona. Era uimitor că de acolo se putea zări cândva marea albastră și misterioasă.

 De sus văzuse încă o navă care era acolo. Nu trebuia să se întrebe a cui este, pentru că știa deja. Din fericire pentru muritorii făcuți, iar nu născuți, aceștia aveau capacitatea de a se plimba nu numai în spațiu, ci și în timp. Andrei alesese să vină cu puțin timp înaintea lui.

UN SFÂRȘIT ESTE ÎNTOTDEAUNA UN ÎNCEPUT - 13

 Udefijii l-au primit așa cum l-au condus: cu o politețe care lui Nemi nu i se mai părea exagerată acum. După ce i-au înapoiat corpul, a pipăit fiecare colț al navei care avea să-l ducă pe planeta lor natală. Era o bucurie pe care nu o putea descrie în cuvinte, dar nici nu avea nevoie. Era bucuria reîntoarcerii într-un loc de mult abandonat, într-un loc de mult tânjit, dorit.

 - A trecut mult de când am plecat? întrebă Nemi pe cel care părea a fi căpitanul navei.

 - Din perspectiva universului nostru, nu ați lipsit decât 1504 ani pământeni, 13 zile și 17 minute.

 - Decât... murmură Nemi ca un ecou. Decât...

 Acum știa că Andrei este pe drum. Simțise acest lucru de cum intrase în gaura neagră pentru a trece aici. Nu mai rămânea decât să ajungă în sistemul solar în care s-au născut.

 De pe planeta udefijilor luă o navă capabilă să-l ducă până unde dorea. Drumul dură destul de mult, dar, pe măsură ce se apropia de galaxia lui, simțea cum Andrei este tot mai aproape de el.

 Din depărtare, Calea Lactee nu părea cu nimic schimbată. Nicio stea nu spunea povestea unui soare care era pe cale să dispară. Acolo unde știa el că se află pământul, de la distanța aceasta, nu se vedea nimic schimbat. Totul decurgea așa cum trebuia. Singura modificare era haloul pe care-l percepea de la această distanță. Calea Lactee se încărcase în timp cu și mai mult praf de stele decât avusese când o văzuse pentru prima dată din spațiul intergalactic. Computerul îi localiză Soarele imediat și Nemi alesese să intre în sistem de deasupra, nu intrând transversal în corpul galaxiei. Destinația intermediară era Sedna, o lume vie acum, însorită și locuită în orașele sale de numeroase specii, printre care și câteva cartiere de oameni.

 Lăsase nava udefijă, care era prea mare, pe unul dintre corpurile solide din Norul lui Oort, ceea ce mai rămăsese din el, de fapt, pentru că multe se topiseră odată cu expansiunea soarelui spre planetele interioare. De aici, luă o navă care să-l ducă pe Sedna, unde trase la un hotel din cartierul oamenilor. Constată că mai locuiau foarte puține familii de oameni pe Sedna. Mulți se mutaseră de cum începuse soarele să moară. Cei care se aflau acum aici erau curioși, nostalgici care doreau să asiste la moartea stelei care le născuse specia. Era o priveliște tristă, dar în același timp, înduioșătoare să-i vezi cum încearcă să descopere prin telescoapele lor Terra, planeta care i-a născut și care se învârtea acum roșie în jurul unui soare imens.

 Stătuse o singură noapte pe Sedna. Nemuritorii nu dormeau decât atunci când doreau, când își impuneau foarte mult ca acest lucru să se întâmple. Unii reușeau, alții se străduiau foarte mult până ajungeau la performanța de a ațipi. Dar cu exercițiu, fiecare putea să uite de sine pentru câteva ore. Acum Nemi dormise cinci ore pline. Se trezi, făcu un duș lung și comandă un ceai de tei pe care îl bău odată cu amintirile care-i izvorau în sine. Își retrăi viața în fața acestui spectacol care avea să pună capăt unei etape din acest colț de univers.

UN SFÂRȘIT ESTE ÎNTOTDEAUNA UN ÎNCEPUT - 12

 Trebuie să recunosc faptul că asemenea forță de atracție dintre două entități nu mi-a mai fost dat să întâlnesc. Este uimitor faptul că tocmai specia voastră din acel întreg univers este capabilă de asemenea forțe. Și mai uimitor este faptul că nici chiar noi nu știm multe încă. Sunt bucuros pentru tine, pentru că într-un târziu vei afla lucruri la care noi nici nu putem spera. Este privilegiul vostru, al nemuritorilor.

 Lui Nemi i-a fost la început greu să-și traducă tot acest limbaj în cuvinte pe care el să le înțeleagă. Nu percepea decât sentimente de la cel care-l așteptase și doar frânturi de idei care izvorau dintr-un efort al acelei ființe de a se face înțeleasă. Nu experimentase comunicarea prin idei decât cu cei care le vizitau universul natal. Avea un pic de experiență, recunoscu Nemi, dar oricând era loc și de mai mult, credea el, mai ales după această întâlnire.

 După ce-l părăsi pe acest Charon, așa cum îl numise el, se aventură în necunoscutul spațiului care era extrem de diferit. Nu știa încotro s-o ia, și hotărî ca mai întâi să plece în cele mai îndepărtate colțuri ale acestui univers. În locurile acelea materializă un Pământ așa cum și-l amintea el din vremea tinereții. În fiecare loc îndepărtat, câte un pământ în care lăsase o parte din sine. Pe fiecare dintre ele făcuse fiecare continent cu fiecare insulă pe care și-o putea aduce aminte. Erau copii destul de fidele ale Terrei de pe la mijlocul veacului al XXI-lea. Impregnase fiecare pământ de acolo cu o singură idee: Petralona, locul în care Andrei devenise nemuritor. Imediat ce bunicul său avea să ajungă în apropierea unui Pământ, avea să știe ce să facă. Nemi îl va aștepta acolo unde trebuia să vină și el.

 Când ajunse înapoi la Charon, acesta emana sentimente de admirație și înțelegere. Își dădea seama și el că o căutare în sensul clasic avea să dureze mult mai mult decât ceea ce gândise Nemi. Îi facilită trecerea cu ușurință spre universul lui Iștar cu care se întâlni în capătul celălalt, chiar la gaura neagră prin care trebuia să treacă în universul său.

 Atât de repede a durat totul? Unde este bunicul tău?

 Nu-ți face griji. Vine din urmă. Din câte simt eu, este aproape de a găsi indiciul pe care i l-am lăsat pentru a înțelege ceea ce vreau să-i spun.

 Mă bucur extrem de mult că ne-am întâlnit. N-ai putea să-mi împărtășești din experiența de dincolo? Te rog!

 La insistențele lui Iștar, Nemi nu îi spusese decât că, așa cum vede el lucrurile, universurile lor aveau nevoie de încă foarte mult timp pentru a evolua. Niciunul nu era poate nici măcar la jumătatea drumului spre acel altceva pe care îl aștepta orice rasă avansată. Dar aceasta nu era decât părerea lui.

UN SFÂRȘIT ESTE ÎNTOTDEAUNA UN ÎNCEPUT - 11

 Nemi fusese conștient pe tot parcursul tranzitării și a acestei găuri negre, deși cea care făcea trecerea spre următorul univers nu era chiar o gaură neagră așa cum o știa el din propriul său univers. Era o fantă mult mai luminată decât restul universului înconjurător din care ieșeau elementele chimice, nu în care intrau. Trebuiau forțe enorme pentru orice navă ca să străbată acest spațiu , forțe de care nimeni din acest univers în care se afla acum nu dispunea. Tranzitul se făcuse mult mai complex decât din universul lui în acesta. Mai întâi fusese decorporalizat și apoi, la rândul ei, conștiința lui a fost dematerializată. Nimic „greu” nu mai rămăsese din el. Acele elemente despre care îi povestise Iștar că ar fi „grele” au fost înmagazinate într-o celulă antigravitațională și depozitată în apropierea fantei luminate. Ce a mai rămas din Nemi, acel Nemi fără nume, fără eu, doar o esență a ființei, a fost apoi atrasă prin fantă către celălalt univers de către o ființă care îl aștepta dincolo și care-l ghida telepatico-holistic spre el. Această metodă era rareori folosită, avea să afle mai târziu, pentru că rareori trecea cineva în universul lor, iar cei care treceau nu erau decât nemuritorii care populau universul lui Nemi, pentru că cei din universul din care venea, cel al lui Iștar, nu aveau acces aici. Aroganța lor în a cunoaște orice fără a se îndoi de nimic le era barieră în calea cunoașterii profunde a universului care gesta universul lor. Le mai trebuia și lor eoni de maturizare spirituală.

 După ce trecuse în cel de-al treilea univers, constată că nu i se dăduse niciun trup și că percepțiile sale legate de acest univers nu se rezumau numai la spațiul care-l înconjura, ci se întindea pe o suprafață enormă, suprafață pluridimensională în care putea să perceapă tot ceea ce se întâmpla acolo, putea să perceapă orice ființă care se afla acolo și să-i acceseze cele mai profunde gânduri și sentimente. De fapt, își dădu seama Nemi mai târziu, aceste ființe care populau acest univers nu aveau gânduri, ci numai sentimente. Se părea că nu au nevoie să gândească pentru că știau foarte multe, dacă nu totul, gândi Nemi. Aveau cunoștințe despre tot ceea ce se petrece în universul lui Iștar și în universul lui propriu. Nu simțea nimic material în acest univers, dar fiecare entitate din el putea să-și materializeze orice ar fi dorit. Trecuse însă foarte mult timp de când cineva își mai dorise să mai materializeze ceva. De fapt, trecuse extrem de mult timp de când cineva își mai dorise ceva.

 Cel care îl atrăsese spre universul acesta nu avea nume, pentru că cei de aici nu aveau nevoie de nume pentru a se recunoaște. Era o simbioză greu de înțeles chiar și pentru un pământean umblat mai mult decât își dorise, așa cum era Nemi. Conștiința lui se întindea pe un spațiu extrem de vast. Telepatia aceasta holistică, așa cum și-o denumise Nemi, pentru că trebuia să poarte un nume, era metoda prin care interacționau cei de aici. Aveau o cunoștință despre tot și orice pe o suprafață extrem de mare. Toți erau unul și, în același timp, erau și individualizați. El (îl considera la masculin poate dintr-un vechi defect pământean) îi spusese unde să-l găsească pe Andrei și că intenția lui nu era să rămână în acest univers, însă nimic nu-l mai atrăgea în vreunul în care a fost. Doar el, Nemi, era capabil de a-i reînprospăta memoria de lungă durată și a-l determina să revină pe meleaguri de mult uitate. Cu toate acestea, conștiința lui Nemi avea aici dimensiunea cam pe care o avea o picătură de apă în fostul ocean Pacific, iar acea picătură era de dimensiunea universului din care venea Nemi. Era o treabă dificilă să-ți găsești bunicul într-un univers care nu avea de-a face cu ceea ce știai tu. Totul era mai mult decât altfel aici. Individul îi spusese că cei din universul din care venise se înșelau foarte mult în privința adevărului care stătea la baza formării universului lor. De fapt, universurile nu erau concentrice, așa cum aflase Nemi de la Iștar, ci ele se întrepătrundeau. Toate, câte or fi existând, ființau în același timp și în același spațiu, ca să spunem așa, pe înțelesul tău, dar acest spațiu este limitat sau nelimitat în funcție de univers și rolul pe care îl are acesta. De aceea, într-un fel, tu nu ai părăsit spațiul în care te-ai născut, iar bunicul tău nu are cum să fie departe de tine. Totul este să te simtă aproape de tine, și cu siguranță o va face-o pe măsură ce tu stai tot mai mult aici. Esența ta se va acomoda noii dimensiuni și o va cuceri bucată cu bucată. Atunci, va avea loc și întâlnirea cu Andrei pe care o aștepți atât de mult. Dar, trebuie să știi, nu va dura mult până vă veți regăsi. Ați început să vă căutați încă de când te-ai hotărât să pleci spre el. Acum nu mai rămâne decât să vă întâlniți. Deși nu vrea să plece de aici, o va face.