PÂNĂ CÂND MOARTEA... - 2

 Ea o privi ca și cum ar fi așteptat de mult o astfel de discuție. O discuție eliberatoare pentru ambele femei. Una pe care o aștepta ca pe o întâmplare amânată de secole și a cărei tensiune se acumulase în timp, dar cu care putea trăi destul de mult. Venise momentul eliberării și asta era în același timp și rău, și bine.

 - Cu siguranță că așa a și fost. Nu mai are rost să ne amăgim una pe cealaltă. Când conștientizezi că, într-un final, până și propriul tău copil va muri, multe dintre lucrurile de pe lumea aceasta brusc nu mai au sens. Și această idee ți se întipărește adânc în ființă. Nu te mai părăsește orice ai face.

 - Dar, mamă, lumea trăiește. Uită-te în jur. Viața nu are cum să se reducă doar la moarte. Sau, în fine, nu are cum să-ți domine relația cu propriul copil.

 Ar fi vrut să-i spună în acel moment ce știe ea. Dar s-a abținut și Mara a observat acest efort.

 - Uite că pentru mine nu avea cum să fie altfel. Acesta era lucrul la care mă gândeam ori de câte ori te vedeam. Îmi era extrem de greu să nu mă gândesc la faptul că... până și tu, într-o zi, vei muri.

 Și de data aceasta Mara înțelese mai mult decât putea sau dorea mama ei să articuleze. Știa că ar mai fi vrut să spună că din dragoste avusese o astfel de atitudine. Dar cuvintele mari nu erau în vocabularul mamei sale. Niciodată n-au fost.

 - Înțeleg cum putea să te afecteze un astfel de gând. Nu pot însă să accept că nu ai reușit să treci peste asta pentru mine...

 - Dar pentru tine am făcut-o, Mara, o întrerupse mama ei, trăgând un fum lung din țigară. Eu te înțeleg foarte bine și-mi asum reproșurile tale în totalitate, dar atât am putut eu să fac, și, crede-mă, te rog, că nici nu se putea în alt fel. Nu în situația...

 Mara așteptă, dar mama ei nu mai spuse nimic. Glasul i se stinse în gălăgia copiilor. Se uita pierdută în zarea care acum era străbătută de un avion care zbura la joasă înălțime. Părea să decoleze.

 - Nu, în care situație, mamă? întrebă Mara cu speranță. Dar nu primi niciun răspuns. Mamă, insistă ea, despre care situație vorbești?

 Mama o privi și ochii ei spuneau Marei că este gata să-i destăinuie ceva ce nu putuse mulți ani de zile, dar că aceiași ani o împiedicau să o facă într-o manieră care să nu implice stângăcie. Cu eleganța-i caracteristică, mai aprinsese o țigară, ignorând, astfel, privirile dezaprobatoare ale celor care însoțeau copiii.

 - Este vorba de meseria mea. De toate călătoriile acestea pe care trebuie le fac pentru ca lucrurile să meargă bine. Despre faptul că am fost singură.

 - Eu nu am știut decât că birourile tale se află răspândite în toată lumea. Cu ce te ocupi efectiv, nu am aflat niciodată, și bănuiesc faptul că și acum vei evita să-mi spui. Dar nu-i nimic, o luă Mara înaintea mamei care tocmai deschise gura ca să spună.

 Nu mai apucase.

 - De fapt, zise Mara repede, nu de asta am vrut eu atât de mult să ne întâlnim. Nici pentru a avea o discuție despre tatăl meu pe care nu l-am cunoscut niciodată și despre care nu mi-ai vorbit nimic. M-am gândit să-ți spun că am întâlnit pe cineva. Este destul de serios și durează de ceva vreme.

 Se făcuse o pauză aproape stânjenitoare în care se părea că fiecare așteaptă ca cealaltă să spună prima ceva.

 Mama Marei era mulțumită de vestea pe care o primise. Mult mai mulțumită decât s-ar fi așteptat Mara să fie. Dar uite că era. Fata ei crescuse și era capabilă să aibă o relație cu cineva. Poate că nu greșise chiar atât de mult precum se învinuia. Avea un viitor pe care ea nu a putut să-l aibă vreodată. Va avea și ea copii și va simți poate altfel decât simte ea de când o are. Trebuia să aibă altă soartă decât a ei, iar ea nu avea decât să o vadă cum crește și cum se împlinește ca ființă. Un lucru minunat.

PÂNĂ CÂND MOARTEA... - 1

 Mara dorea de mult să aibă o astfel de discuție cu mama ei, pe care nu o văzuse de aproape cinci ani. Acum, așteptând-o de ceva timp, își dădu seama că relația lor se menținuse cam tot timpul într-o așteptare prelungă. Mult prea prelungă. Părea o perioadă aproape de milenii. Acea perioadă când mama sa lipsea cu lunile de acasă, lăsând-o singură în grija altora, a bunicilor, de care nu era chiar sigură că ar fi chiar bunicii ei, a unei bone obosite de vreme și de atâția copii pe care i-a crescut parcă tot de milenii sau nici ea nu mai știa a cui.

 Plecase de mult timp din țară, nu pentru a-și face un rost, ci pentru a pleca pur și simplu dintr-o societate pe care o respingea de când se născuse, dintr-o lume pe care o știa prea bine, dintr-o viață apăsătoare.

 Deși lumea în care se pare că se integrase era din ce în ce mai sufocantă, mai lipsită de oxigenul din țara ei de baștină, Mara se simțea cel mai bine aici din întreaga lume. Iar în orașul acesta, ea se lăsa în voia ei cel mai bine în această clădire care amintea de niște vremuri când omul mai credea într-un ideal care zăcea în el însuși, în niște aspirații pe care spera să le atingă într-un viitor apropiat. O clădire în formă de moleculă. O ființă, adică o sumă de molecule, se simțea acum cel mai bine închisă într-o moleculă!

 Mama sa se lăsa așteptată în această chimie hiperbolizată. Mara, deși avea și alte planuri, dorea doar să o mai vadă, pentru că relația lor se răcise de prea mult timp, iar acum, ieșită după cum credea de sub aripa mamei, era ea însăși. Era, în sfârșit, o ființă care se putea împăca și cu lumea.

 Scoase telefonul și tastă prelung 2. Sună mai mult decât s-ar fi așteptat.

 - Ajung acum, ajung! Doar că șoferul acesta cred că refuză să se înțeleagă cu mine în engleză și lungește discuția.

 - Bine, atunci. Te aștept. Oricum, mi-am luat liber câteva zile.

 - Nu e nevoie să fii ironică. Nu după atâta timp.

 - Poate că ai dreptate, mamă, încercă Mara să fie împăciuitoare. Să-ți comand ceva?

 - O cafea bună ar fi de ajuns.

 - Aici se face cea mai bună cafea din oraș. Oricum, altceva nu știu să facă și nici nu m-ar interesa. Te aștept.

 Nu a durat mai mult de un sfert de oră și a avut-o parteneră la masă. Aproape că nu a mai recunoscut-o. Era cu totul diferită de cum o știa și mult mai diferită decât și-o închipuise. Mult mai îmbătrânită decât vârsta pe care o avea și mult mai tânără decât se aștepta Mara.

 Era totuși mama ei pe care o îmbrățișă cuprinsă de un oarecare fior de compasiune pentru tot ceea ce putea să fie între ele și nu a fost. În felul ei, o iubea. Ba chiar mai mult decât ar fi vrut să accepte. Încă mai avea emoții când se întâlnea cu ea. Dar mai ales acum avea, pentru că nu știa cum va reacționa.

 - De când nu ne-am mai văzut, parcă ai mai întinerit, spuse mama Marei cu o oarecare urmă de gelozie.

 - Nici tu nu te-ai schimbat, mamă, zise Mara cu complezență pe care femeia o luă drept politețea dintre două persoane care vor să păstreze o oarecare distanță.

 - Este păcat că și în această epocă, distanțele ne sunt mari, insistă ea.

 Brusc, amândouă păreau a fi căzut mult prea repede în acel moment în care nimeni nu mai avea să-și spună nimic. Ba nu, Mara sune...

 - Aici nu e nevoie să fumezi, mamă. Sunt totuși copii prezenți...

 - Poate că ai dreptate, deși, la felul în care văd eu viața, nu-mi dau seama cum le-ar dăuna în cele din urmă, spuse femeia, privind în depărtare pe fereastra care dădea spre centrul orașului.

 Mara se gândi că acum era unul dintre acele momente din viață pe care nu trebuie să le ratezi în relația cu părinții, pentru că, dacă le-ai ratat, nu vei mai fi capabil niciodată să te întâlnești cu o astfel de clipă. De aceea, hotărî să vorbească, oricare ar fi fost urmarea.

- Așa ai procedat și cu mine de-a lungul întregii tale cariere de mamă?