CĂLĂUZA - 5

 Continua să țină furculița pe masă când o văzu pe Maria intrând pe ușa bucătăriei. Becurile puternice din bucătăria lor luminau o parte din camera de zi din casa Mariei care se vedea dincolo de pragul ușii. Totuși, așa ceva nu avea cum să se întâmple, și asta știau cu toții, mai ales Victor, despre care Alex aflase de la bunică faptul că lucra la dezvoltarea unei tehnologii care are legătură cu trecerea prin două uși în același timp și la distanțe mai mari decât câțiva metri. Ei înșiși aveau astfel de uși și Maria, singurii din oraș, din câte știa Alex, dacă nu cumva și singurii din țară. Prin relațiile pe care le avea tatăl său, montase două astfel de uși în casa Mariei, și asta la insistențele Matildei care dorea să elimine efortul Mariei de a mai urca scările. Maria rareori le folosea. Dar nu puteai să treci decât dintr-o cameră de la un etaj, într-o cameră de la alt etaj, dar în aceeași locuință, nicidecum dintr-o casă în alta și la distanță de nouă kilometri. Practic, era imposibil, dar uite că Maria îi uimea pe toți cu luarea în derizoriu a imposibilului. Pentru ea, așa ceva nu existase niciodată, iar Alex știa de ce.

 Toți rămaseră nemișcați, în timp ce Maria înaintă spre Alex, spunându-i:

 - E vremea să-i scoatem din robie.

 Se întoarse și ieși pe unde intrase. Alex și ceilalți văzură clar, din bucătăria lor, camera de zi a Mariei, cea de la nouă kilometri distanță. Aceeași cameră simplu mobilată: o măsuță lângă care erau două fotolii, peretele dinspre nord acoperit cu o bibliotecă ce găzduia câteva sute de volume de hârtie și plantele ei de care se atașase de când începuse Alex a-i spune bunică.

 - Vii?

 Băiatul o urmă și, când trecu pragul, bucătăria lor dispăru. Parcursese distanța dintre bucătărie și livingul Mariei instantaneu.

 Intrând în camera bunicii, observă că acesta era întinsă pe pat și nu mișca.

 - Ceea ce vezi nu este decât o umbră care a rămas în urma mea, spuse Maria intrând pe ușa dinspre hol. Trebuia să vină și momentul acesta.

 Alex era atât de mirat, încât nu a reușit să articuleze niciun cuvânt vreme de mai multe minute, timp în care se uită la bunica lui cum se apropie de corpul neînsuflețit de pe pat și cum îi mângâie părul celei care zăcea întinsă în fața ei. Era propriul ei păr de care avea acum o grijă deosebită. Totul părea ireal, iar culorile realității înconjurătoare deveneau din ce în ce mai intense și altele noi își făceau apariția în universul lui Alex. Aceste noi culori parcă îi erau cunoscute, parcă nu. Îi păreau niște culori de mult uitate, dintr-o realitate pe jumătate amintită, pe jumătate uitată. O realitate care fusese a lui, dar la care renunțase sau care îi fusese luată. Nici el nu știa cărui gând să-i acorde mai mult credit. Cel mai sigur lucru era faptul că realitatea în care se afla el acum nu avea decât o slabă legătură cu cea pe care o părăsise atunci când trecu pragul ușii imposibile.