Piciorul
încă i se ridica spre cealaltă parte a ușii când își dădu
seama că una dintre ființele cu care lucra nu s-a putut împotrivi
forței care l-a zămislit pe acest om. Era
singura explicație pentru care acest Ilarie era de partea cealaltă
a ușii, invitând-o să intre. Când piciorul începuse coborârea
spre dincolo, înțelese pe deplin în ce situație se afla: fiica sa
se îndrăgostise de fiul unui nemuritor, unicul de care avusese ea
cunoștință până acum. Ce avea ea de gând să facă, era
întrebarea pe care și-o punea când piciorul a atins podeaua.
-
Shostakovich, Al doilea vals.
O piesă care mie îmi place în mod deosebit, spuse Ilarie,
închizând ușa.
- Interpretată de Andre Rieu, mi se pare. Mie nu mi-a plăcut
niciodată acest diletant, afirmă cu tărie doamna.
- Cu toate acestea, piesa este admirabilă.
- Și ai un motiv ereditar să-ți placă, nu-i așa?
- Mă bucură faptul că v-a revenit memoria, spuse ușurat Ilarie.
Astfel, ne va fi mai ușor. Și da, eu sunt al doilea dintr-o specie
foarte rară și unul dintre cei care nu se bucură de toate
privilegiile tatălui.
Dar știți asta de când am apărut pe lume.
- Te înșeli în ceea ce privește acest ultim lucru, tinere
Ilarie, se grăbi mama Marei să spună. Nu eu am fost prezentă la
nașterea ta. Dacă eram eu, fiica mea s-ar fi îndrăgostit de
altcineva.
Mara, care tăcuse tot timpul cât ei se priviră pentru a se
recunoaște și cât vorbiră, simți nevoia să spună ceva, însă,
uluită de tot ceea ce auzise, nu era nici ea sigură de ceea ce se
cuvenea sau chiar trebuia să spui în asemenea situație. Nu mai trăise niciodată vreun
moment în care cuvintele nu numai să nu-i iasă pe gură, dar nici
să nu i se formeze conștient sau inconștient în mintea sa. Până
în ziua de astăzi, nu crezuse că ar fi posibil așa ceva, tocmai
pentru că o asemenea realitate pentru ea nu exista. Nu că acum ar
fi fost sigură de faptul că ceea ce trăiește are vreo legătură
cu dimensiunea reală, dar, într-un fel, corpul îi transmitea tot
ceea ce era programat să transmită, toate semnalele pe care le
primea de obicei. Mintea, însă, le refuza.
- Mă bucur că nu ai fost tu, mamă, zise în cele din urmă,
revenindu-și încet în fire. Cred că cineva veghează
pentru mine.
- Dacă tu crezi în destin, află că nu este decât o convenție,
spuse mama cu convingerea cu care un măcelar tranșează o victimă.
- Eram doar ironică, i-o reteză Mara cu supărare. Sunt multe
lucruri pe care nu le înțeleg, dar se străduiește cineva să mi
le explice?
Ilarie tăcea insistent. Aproape că nu exista în toată această
afacere. Cele două femei păreau că-și îndreaptă atenția una
spre cealaltă, ignorând orice altceva. Pentru ele începea să nu
mai existe casa aceasta, orașul acesta străin în care doar păreau
a se regăsi după atâția ani, țara aceasta cosmopolită în care
adunătura de oameni din toate colțurile lumii obosea pe toți. Nu
mai exista planeta, și universul însuși se transformă într-o
dimensiune inexistentă apăsătoare. Cu toate acestea, Mara se
simțea liniștită, iar mama ei, agitată. Deși pentru ea, vremea
regretelor a încetat. Aproape că nici nu-și amintea de nebunia în
urma căreia a apărut această ființă care era acum la mila ei.
Trebuia totul regândit. Trebuia să acorde și Marei ceea ce ar fi
acordat orice mamă normală.
- Eu nu sunt o mamă normală, începu ea să-i spună Marei. Soție
nu am fost, iar dacă aș fi fost, aș fi fost la fel de bună precum
am fost mamă. Tatăl tău nu mai trăiește. A murit imediat după
conceperea ta. Era un arhitect de geniu, dar arhitectura lui nu avea
nicio legătură cu construcțiile propriu-zise. După ce ajung în
țară, îți trimit toată opera lui. Cred că s-ar fi bucurat să
știe că are o fiică cu mine. Nu am mai luat legătura cu el. A
ales să rămână unde este.
Făcu o pauză pentru a se reculege. O pauză așa cum fac oamenii
care suferă și au de transmis suferința și altcuiva.